Reportajele ,,României Mari” (1)

in Alte știri

Cadavrul din debaraua Istoriei

Sîntem 4 oameni în compartiment – toţi vom coborî la Sibiu, împrăştiindu-ne, apoi, care încotro. Doi chiar îşi duc existenţa în acest oraş transilvan. Al treilea, Gică Niţă, are ceva accent, dar nu e de-al locului. Decît de vreo… 40 de ani, de cînd, după Politehnica bucureşteană, s-a însurat cu o fostă colegă, o moldoveancă, amîndoi stabilindu-se în locul în care el fusese repartizat: la Cluj. S-a născut în inima Bărăganului, lîngă Slobozia. E sceptic, dat dracului de sceptic: nu crede că se va lega ceva ca lumea în ţara asta nici de-acum în 10 ani. Îţi şi oferă un argument: ,,N-ai văzut că Iohannis a bătut palma cu Băsescu?”. Aştept să se desfăşoare, însă n-o face. Ia din portbagaj o sticlă de ţuică şi mi-o întinde: ,,Vin de la Comăneşti, am fost să fac parastasul de 7 ani al nevestei mele. A vrut s-o îngrop la ea acasă şi i-am respectat dorinţa. Am doi copii, ambii căsătoriţi; m-au însoţit şi ei, dar au mai rămas cu rudele. Au plătit ei totul pentru mama lor. În zona aia, obiceiurile sînt ca acum 100 de ani: haine noi, set de mobilă nouă la fiecare pomană importantă, toate date numai străinilor, nu celor legaţi, într-un fel sau altul, de cel pomenit. Chestiile astea mă răvăşesc. A fost o fată de treabă şi, din cele două sărăcii pe care le aveam în geamantane cînd ne-am cunoscut, am reuşit să creştem nişte oameni de treabă”. Spun ,,Dumnezeu s-o ierte!” şi trec sticla mai departe, uitîndu-mă la el şi văzînd cum chipul îi devine, brusc, colţos şi aspru. S-a făcut linişte. Trenul taie întunericul ,,mai departe, departe, cu mult prea departe,/ nu-i drumul ce duce spre moarte” – parcă aşa spune un poem dintr-o carte apărută în urmă cu vreo 20 de ani. În timp ce priveşte pe geam, eu îl văd din profil: în ochiul drept îi joacă o lacrimă, un bob de safir, ascunzînd în el misterul unei existenţe pe care nu numai el, dar nici unul dintre noi nu o poate înţelege pînă la capăt. Încerc să-l aduc pe linia de plutire: ,,Păi, cred că ai greşit drumul, cel al Clujului este o ţîră mai încolo”. Îmi răspunde: ,,Ei, nu-ţi face tu grijă, am eu socotelile mele. Merg pentru o săptămînă la Ocna Sibiului, doar lacurile de acolo – cu cele 330 de grame de sare pe litrul de apă – îmi mai vindecă reumatismele. Bine că nu mi s-au urcat şi la cap!”. Rîde: ,,Încă îmi mai pîlpîie lumînarea, altminteri, tot în România trăiesc şi eu. Am ajuns un popor enervant de supus, vieţuind într-un spaţiu care, dacă o ţinem tot aşa, nu va lăsa în urma lui decît un cadavru în debaraua Istoriei! Să-ţi mai dau un exemplu elementar, am mai fost la Ocna Sibiului şi cunosc situaţia. Cînd intri în oraş venind dinspre Sibiu, sînt două ştranduri paralele: cel din dreapta e al Primăriei, plin de buticuri accesibile financiar; cel din stînga este al unor particulari. Plăteşti ceva mai mult la intrare, au apă caldă la duş, dar n-ai voie cu băutură sau cu mîncare de acasă. Deşi locul prezintă interes, nu se face publicitate. Vin, de regulă, saşii care au plecat, vin în special pentru Lacul Brâncoveanu. Ca peste tot, tinerii se duc afară. La doar 9 km, în comuna Topîrcea – oraş, chipurile, ca să-i ţepuiască mai bine la taxe –, în 300 şi ceva de case, abia dacă mai locuiesc 70-80 de bătrîni. În ultimii 2-3 ani, au apărut cîteva vile, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Asfaltări, nu prea; înainte de ultimele alegeri a făcut PSD-ul cîte ceva, dar după ce şi-a văzut sacii în căruţă, a lăsat totul baltă. Nişte nenorociţi, cu un MARE IDIOT în frunte: Ponta!”. Pare că s-a potolit. Frige o duşcă, priveşte spre clopul căzut pe frunte al lui baci Ioşca Ianu, care pufăie în fotoliu şi-mi întinde o carte de vizită: ,,E musai să mă calci cînd mai ajungi prin Ardeal. Vorbeşte cu Vadim: dacă nu-s prea bătrîn, vreau să mă înscriu la voi. Oricum, întotdeauna am votat cu PRM”. Îl întreb: ,,Atunci de ce n-a ieşit Vadim preşedinte?”. Zice: ,,În 2000 a ieşit, însă s-au speriat şi l-au mazilit. Ai uitat cîte belele ne-am făcut singuri, în atîta amar de vreme?”. Are dreptate. Şi n-am uitat. E clar că fostul fiu de ţăran din Bărăgan, stabilit în partea aceea de lume, aruncată de Dumnezeu pe hartă cînd I-a trecut prin cap să inventeze Raiul, ştie că fiecare om reprezintă un principiu, fără a fi, sută la sută ,,Principiul”. Nu mă pot abţine şi, mai în glumă, mai în serios, îl ,,înţep” pe Gică: ,,- Ai zis povestea aia cu debaraua Istoriei”. ,,- Da, şi?”. ,,- Imaginează-ţi că eşti propria ta Patrie…”. ,,- Înţeleg unde baţi, dar tocmai asta-i problema. Sînt într-o debara din care încerc să evadez. Nenorocirea este că nu prea simt mişcare în jur! Tu îmi eşti martor că…”. Nu-i spun ce gîndesc: n-am cum să-i fiu martor, fiindcă nu mă cheamă Alcibiade, şi nici el nu este Platon!

(va urma)

ILIE COSTACHE

Nota Redacţiei: Aceeaşi remarcă şi pentru acest colaborator: prea multe zorzoane inutile.

COMENTARII DE LA CITITORI