Reportajele ,,României Mari“ (11)

in Alte știri

Biografii pe sîrmă ghimpată

Mi l-am reamintit. Era chiar el: ,,Sinucigaşul” – 16 ani în puşcăriile comuniste. Mare boier al Baroului românesc în perioada interbelică, îşi împărţea şpriţurile de o noapte cu celebrii fraţi Teodoreanu. După război, în 1946, era deja prin munţi, decis să lupte pînă la moarte, după ce părinţii lui, dintr-un sat din Făgăraş, fuseseră ucişi de oamenii Securităţii. Scuipaseră pe fotografia lui Stalin, afişată la Primărie… El apucase să fugă, îşi făcuse o trupă şi rezistase 2 ani. Apoi, a căzut în mîna autorităţilor. După graţierea din 1964, a fost trimis, cu domiciliu forţat, în Bărăgan. Aflasem de la Corneliu Coposu, într-o noapte, cînd îl tatonam pentru un interviu, despre drumurile făcute de Sinucigaş spre America. Am zis bine ,,spre”, fiindcă, înainte de a ajunge acolo, făcuse mai multe escale. Ajunsese să fie prieten cu Blas Pinar, conducătorul Forzei Nova, din Spania, şi avea frecvente legături cu ,,Los Guerrilleros del Cristo Rey”, cu ,,Alianţa Apostolică Anticomunistă” şi cu ,,GRAPO” (grupul rezistenţei antifasciste de la 1 octombrie). L-am văzut ultima oară la începutul lui 1990, la înmormîntarea generalului de aviaţie Ion Puiu, în Timişoara. Înainte de despărţire, pe aeroport, mi-a spus: ,,Avem un om în Ucraina – ar trebui să stai de vorbă cu el. Poate o să vină în România, la sora lui“. Apoi, mai apucase să-mi istorisească o poveste năucitoare: cu cîteva zile mai înainte, un elicopter cu 10 persoane la bord efectuase, chipurile, un zbor de agrement deasupra unei platforme petroliere din largul Mării Negre. Brusc, aparatul s-a prăbuşit. Ancheta avea să descopere că 3 dintre pasageri erau agenţi ai Mossad, ceilalţi fiind, şi ei, tot evrei. Spionaj în toată regula. Comunicatul companiei respective preciza că a fost vorba de o eroare de pilotaj, coada elicopterului agăţînd o schelă a platformei care extrăgea hidrocarburi, la 70 de kilometri vest de coastele Crimeii. Nici o referire la faptul că, în realitate, elicopterul fusese lovit de o rachetă. A cui oare? Cert este că Tel-Aviv-ul a luat foc, iar Moscova a trecut la ameninţări. De atunci, nu l-am mai văzut pe Ioan Arvinte – Sinucigaşul.

Acum, mă aflu în apartamentul cumnatei lui, o doamnă autentică din Ucraina (îl însurase cu sora dumneaei, în urmă cu 27 de ani), pe nume Tamara Andreescu. Între noi, pe masă, era expusă chiar fotografia lui Arvinte: o faţă dură, umbrită de borul pălăriei, pe care omul din poză îl atinge cu două degete. Pe verso: ,,John W. Hinckley Jr., un adînc omagiu!”. – ,,Doamnă, nu înţeleg, vreţi să mă lămuriţi?” – ,,Este autorul atentatului comis asupra lui Ronald Reagan, pe cînd acesta ieşea din Hotelul Hilton, din Washington. Însă a greşit ţinta: au fost răniţi purtătorul de cuvînt al Casei Albe, James Brady, şi alţi doi membri ai gărzii personale, iar actorul-preşedinte a scăpat cu viaţă, glonţul oprindu-se la doar 3 cm de inimă. Presa evreiască din SUA avea să scrie că Hinckley figura pe listele Partidului Nazist American din 1973, că îl adula pe Hitler şi participa la marşuri cu tentă antisemită. Nu ştiu exact ce a făcut Ioan Arvinte în Statele Unite, dar în ceva tot era amestecat. În mod sigur a fost un membru marcant al «Internaţionalei de la Malmö», după ce se înscrisese şi în «Iron Guard» (Garda de Fier). Am scrisori care probează ceea ce afirm. Împotriva cui era atît de pornit? Nu e prea greu de înţeles…”.

,,Îmi transport viaţa nefardată”

În mod curios, fotografia lui Arvinte e sprijinită de un ceas cu cadranul îngălbenit şi fără ace indicatoare. De parcă existenţa, nu doar a Sinucigaşului, ci a tuturor oamenilor care au fost legaţi de el, s-a oprit în loc. Timpul a murit odată cu el.

– Doamnă Tamara, ceasul…

– Mi-a spus că l-a primit de la un prieten deţinut, care n-a mai ieşit viu de la Rm. Sărat. A venit, cîndva, la noi, cu un grec, din cîte am înţeles, membru al organizaţiei ,,Zorii Aurii”. Acesta i-a oferit pe ceas 1.000 de dolari, dar el nici n-a vrut să audă. Nu i l-a dat. ,,Prietene – i-a zis – aici zace toată tinereţea mea. Conştiinţă nu mai am, trăiesc să plătesc poliţele unei lumi care se lăfăie în propria-i nemernicie”. A plecat împreună cu grecul spre Germania; eu i-am condus la aeroport. De atunci el n-a mai dat nici un semn de viaţă. A trăit ca şi cum, în orice moment, ar fi vrut să se sinucidă.

– Lumea începuturilor dvs. era alta. Ucraina era Rusia: fabuloasă, într-un fel, chiar şi sub comunism.

– Îmi amintiţi de un timp care îmi luminează sufletul. Am, deja, 88 de ani.

– Puţin cam cinic acest ,,deja”. Din fotografiile pe care mi le arătaţi, vîrsta nu se vede. Sau, nu chiar atît de brutal.

– Domnule, îmi transport viaţa (ce uluitor sună: îmi transport viaţa!) nefardată, altfel, mi-aş privi în oglindă propriul cadavru. Să lămurim, totuşi, lucrurile. M-am născut la Kiev, dar, pe cînd aveam 15 ani, părinţii mei au trebuit să se mute la Leningrad. Tata era militar sovietic – şi ordinul nu se discuta. Facultatea, însă, am făcut-o la Moscova. La o întîlnire a studenţilor sovietici cu cei din străinătate, l-am cunoscut pe Dan Andreescu. Era un student atipic – mai mare cu 10 ani decît mine. Avea o biografie aparte: fusese pe front şi se reîntorsese în România împreună cu atît de discutata divizie ,,Tudor Vladimirescu”. După terminarea studiilor din Capitala URSS, mi-a dat un ultimatum: ,,Eu nu rămîn aici. Mergi cu mine, sau ne despărţim”.

– O căsnicie care a debutat cu probleme.

– Cu mari probleme! Toţi cei care îmi erau apropiaţi s-au opus plecării. În primul rînd, părinţii: nu numai tata – care avea un grad important în Armata Sovietică -, ci şi mama. Pînă şi prietenii parcă începuseră să mă privească altfel. M-am aruncat în necunoscut şi am venit în România. Am fost trimisă la un liceu, să predau – bineînţeles – limba rusă. Colegii profesori manifestau, pe faţă, o rezervă ostilă cu privire la persoana mea. Eram ,,aia de rusă”. Cînd Dan venea să mă ia, la sfîrşitul orelor, toţi dispăreau din jurul nostru. Situaţia s-a mai detensionat după ce soţului meu, care era fizician, i-a apărut un studiu de specialitate, pentru care a şi fost premiat. Mi-am invitat colegii la restaurant şi – n-o să credeţi – au venit toţi! Nici la moartea lui Dan n-am plîns aşa cum am făcut-o atunci. Şi tot de atunci am început să descifrez sufletul românului, care este un labirint plin de suferinţe, dar fără capcane.

– N-aţi fost tentată să vă întoarceţi în locurile natale? Mă uit la aceste fotografii şi văd că fiul dvs. (Volodea), nora (Ana) şi cei 2 nepoţi au, toţi, figuri de ruşi adevăraţi.

– Nici nu mi-a trecut prin cap să plec! Ne vizităm rudele de dincolo, dar atît. Următorul meu drum îl voi face la Ghencea Militar, lîngă românul Dan Andreescu. ,,Cotropitoarea sovietică” a sfîrşit prin a o detesta pe Anna Karenina. Viaţa trebuie trăită – aşa cum ţi-a dat-o Dumnezeu – pînă la capăt!

(va urma)

ILIE COSTACHE

COMENTARII DE LA CITITORI