Reportajele ,,României Mari“ (13)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cuţitul preafrumoasei doamne Klara

Zborul 76 întîrziase la aterizare, Generalul şi Marele Procuror nu-şi făceau, însă, nici o problemă. Regizorul se afla în avion şi, în cîteva minute, vor da ochii cu el. Altfel, totul părea în regulă. Dar chiar era? Vaporul venit de la Johannesburg, cu un transport de droguri pentru Cehia, fusese „golit“ şi deja plecase din Constanţa. O lovitură pe cinste, încărcătura nu era greu de plasat, avînd în vedere că Regizorul controla, de 20 de ani, reţeaua traficanţilor din Balcani. Nici eliminarea Cîntăreţului nu părea un obstacol imposibil de trecut, totul fusese planificat. Chiar dacă era numai „distribuitor“, acesta avea prostul obicei de a nu vărsa toţi banii la Centrală. Dincolo de comision, înregistra o restanţă de aproape 2 milioane de dolari. În consecinţă, se hotărîse suprimarea lui de urgenţă, expertul numărul 1 în treburi de acest gen fiind Regizorul, care tocmai se întorcea din Asia Centrală. Acolo, se întîlnise cu un om din CIA, care se ocupa de heroina plasată în zonă, Ryba Simpson. Reprezentant al U.S. Drug Enforcement Agency, cu doar 12 ani în urmă acesta supraveghease producţia şi transporturile sosite în regiune, transformate în bani pentru mujahedinii care luptau împotriva sovieticilor. Harles Cogan, un şmecher, băgat, şi el, în toată povestea asta, dar sus de tot, chiar recunoscuse, în 1995, că CIA se făcea că plouă cînd era vorba de ceea ce se întîmpla la frontiera afgano-pakistaneză, mai important fiind Războiul Rece. Sovieticii plecaseră de mai bine de un deceniu, dar obiceiul se păstrase. Avionul tocmai rula pe pistă, Generalul îşi aruncă ţigara şi se întoarse spre Marele Procuror:

– Rămîi aici, merg eu să-l iau.

Se strecură printre vameşii care-i făceau loc unuia dintre boşii Poliţiei, cine ar fi îndrăznit să spună stop?!, şi se opri la intrarea care ducea spre pistă. După cîteva minute, îi strîngea mîna regizorului:

– E-n ordine?

– Ca de obicei. În seara asta, voi lămuri şi chestia Cîntăreţului, apoi lucrurile se vor linişti.

– Corect, jegoşii ăştia din presă au mirosul fin.

– Dar Marele Procuror? Ceva nou?

– Ei, o prietenie nu se destramă cu una, cu două. Este, şi el, aici, ne aşteaptă afară.

– Perfect! Trec pe acasă, în seara asta rezolv problema şi ne vedem mîine-dimineaţă, la orele 8. Tot la „Coş“.

După cîteva zile, cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, programul Televiziunii Centrale a fost întrerupt, fără nici o justificare pentru telespectatori. Intraseră în „subiect“, brutal şi siguri pe ei, un fost procuror militar, care căzuse la pace cu noua Putere, şi un general. Amîndoi erau ofuscaţi de faptul că ziarele, prin ipotezele pe care le avansează, încurcă ancheta pentru aflarea celui care l-a asasinat pe Cîntăreţ. Fiindcă acesta chiar fusese găsit mort în propria-i casă. Cineva se ţinuse de cuvînt, dar acel cineva nu trebuia să cadă. De altfel, nici nu avea cum, la Revoluţie trăsese în manifestanţi, intrase în Parlament, iar Puterea ţinea cont de opiniile lui. Ştia prea multe. Eliminarea, sau condamnarea lui ar fi creat un scandal enorm, fie chiar şi numai artificial. Altfel spus, el era doar una din laturile triunghiului echilateral, celelalte două fiind Generalul şi Marele Procuror. În dimineaţa următoare, toţi 3 stăteau în faţa unui pahar, la restaurantul „Coş“, Marele Procuror prezentînd desfăşurarea planului.

– Cîntăreţul era homosexual. Ştia atîta lume asta. Vom pune crima în cîrca a doi dintre puştii care se duceau la el să-l „facă“. Pot să nege oricît în instanţă, acolo am oamenii mei. Iar avocaţii „asasinilor“ vor fi tot din cercul nostru de influenţă: Naa Cudi şi mai găsesc eu una. Paraşuta asta de Naa Cudi e moartă după glorie, ca orice evreică, de altfel. După glorie şi după sculă. Are buzele mereu „unse“, între procese agaţă avocaţi tineri şi-i duce în closetul femeilor. Are bani, că-i finanţată şi de la Tel-Aviv.

Generalul, care bătea darabana în masă, ridică arătătorul:

– Joacă pentru Mossad, SRI-ul nostru ştie asta, dar n-are ce-i face. O folosesc şi ei, mi se pare normal. Şi plata? Cu cît va trebui să o plătim?

Marele Procuror părea nehotărît:

– Eu ştiu… Vreo 100.000 de verzişori. Şi-i promit că va fi declarată „Avocatul Anului“. Vanitoasă cum e, o să pună botul.

Regizorului i se părea că aranjamentul se clatină:

– Dacă nu acceptă? Cine va fi celălalt avocat al apărării, de vreme ce avocaţii vor fi doi? Şi, la urma urmei, cine vor fi aceştia?

– Nu-i nici o problemă, îi am eu, se precipită Generalul. Le promit că, dacă iau totul asupra lor, după proces îi umplem de bani şi-i expediem din ţară. Cum ţi se pare, Regizorule?

– Oriunde ar ajunge, rămîn periculoşi. Pot vorbi…

– Cine-ţi spune că trebuie să ajungă undeva? Într-un tren de noapte, care-i duce spre graniţă, se pot întîmpla multe.

– Aşa mai merge.

Scenariul nu se dovedise a fi beton, cum şi-ar fi dorit cei trei, iar evenimentele se precipitaseră. Lin Cadora, un ziarist de la ţărănişti, a simţit mişcarea. Într-o dimineaţă, cu noaptea în cap, a sunat la General acasă, dar nevasta acestuia i-a precizat că nu l-a văzut de 3 zile:

– Poate e în misiune, domnule, că nu-mi spune mie toate chestiile astea!

Era spre orele 8 şi schimbase numărul:

– Alo, Ministerul de Interne? Sînt Cutare, vreau să vorbesc cu domnul ministru, ştiu cine este asasinul Cîntăreţului.

A urmat o pauză, s-au auzit şuşoteli la celălalt capăt al firului, apoi a venit răspunsul:

– Este prea devreme, încă nu a sosit.

– Poate domnul viceprim-ministru…

– Nici dumnealui.

– Înţelegeţi că e vorba de o problemă foarte importantă, de ce vă eschivaţi?

Telefonul fusese aşezat în furcă, iar ziaristul sunase la Biroul de Presă al Poliţiei:

– Vă rog, cu domnul Dan Criseru, şeful dvs.

– Un moment, să văd dacă este.

Dan Criseru chiar venise la telefon, amabil ca de obicei:

– Vă ascult, domnule Lin Cadora!

– Ştiu cine l-a asasinat pe Cîntăreţ, poate mă ajutaţi să ajung la ministrul dvs.

Omul, surprins, a dat înapoi:

– Îmi pare rău, am fost de gardă în noaptea asta. M-am întors de la poartă ca să vă răspund, dar nu pot face nimic pentru dvs. Am onoarea să vă salut!

Procesul părea că decurge fără probleme, cei doi acuzaţi povestind Instanţei cum au pus la cale crima şi cum au înfăptuit-o. Naa Cudi şi cealaltă avocată a apărării jubilau, erau vedetele Baroului, apoi, dintr-odată, totul s-a năruit. Cineva le strecurase „asasinilor“ planul, conform căruia urmau să fie exterminaţi înainte de a fi scoşi din ţară, iar ei au negat totul. În seara crimei fuseseră sunaţi, iar vocea de la celălalt capăt al firului îi anunţase că îi aşteaptă Cîntăreţul. N-au mai stat pe gînduri şi au dat fuga la locuinţa acestuia. Erau homosexuali, ca şi el, se învîrteau în acelaşi cerc, dar cel care plătea pentru… pasivitatea lui era Cîntăreţul. Pe care l-au găsit deja mort, în timp ce, la cîteva minute după ei, maşinile Poliţiei au apărut în trombă. Poate chiar pîndiseră, pe undeva pe-aproape, la ordinul Generalului, altfel… Să fi vrut şi n-ar fi avut timp să-i facă de petrecanie. Pînă aici, regia funcţionase. Faptul că s-au sucit şi, în faza finală a procesului, au relatat adevărul, nu i-a mai ajutat cu nimic.

Cînd veţi citi aceste rînduri, Regizorul a dispărut! Unii dintre prietenii Cîntăreţului, fugiţi în Canada şi Elveţia, s-au întors în ţară. Tentativa de asasinat asupra autorului acestor rînduri a eşuat. Într-o cameră de la etajul 7 al Hotelului Timişoara, lama unui cuţit nu şi-a atins ţinta. Frumoasa doamnă Klara, unul dintre capii „Reţelei Vest“, este bine mersi! În mod oficial, practică meseria de ziaristă, fiind, de altfel, foarte talentată. După cum s-a purtat, mi-a demonstrat că nu sînt „genul ei“. Sărut-mîna, Bestie, poate data viitoare nu mai ratezi!

(va urma)

ILIE COSTACHE

COMENTARII DE LA CITITORI