Reportajele ,,României Mari“ (17)

in Război corupției

„Tel-Aviv-ul în flăcări” (2)

– Ascultîndu-vă povestea, mă ia cu frig. Sigur că nebunia lumii ce vă populează cartea atinge paroxismul. Bănuiesc, însă, că „Tel Aviv-ul în flăcări” nu va fi, pur şi simplu, o carte.

– Nici n-am dorit aşa ceva. Iniţial, mă gîndisem la un alt titlu: „Israelul sub teroare”. Să simtă şi ei ce trăiesc alţii, din cauza acţiunilor necugetate ale evreilor. Să le fie teamă şi cînd bagă lingura în tingirea de ciorbă, cînd ţin în braţe o femeie goală, sau cînd îşi mîngîie copiii.

– Ură? Asta vă este grupa sanguină? Umblaţi prin viaţă cărînd ura după dvs., ca pe o umbră a timpului netrăit, aşa cum aţi fi vrut? Pentru noi doi nu se mai luminează de ziuă, ne ducem deja spre apus…

– Domnule, ceea ce-ţi voi spune acum constituie o adevărată bombă, ai să mă priveşti chiorîş. Am un băiat de 40 de ani. Este avocat, îl cunoşti, pe el l-am rugat să ne faciliteze o întîlnire. Ei bine, mama lui, deci soţia mea, este, sau era, evreică.

– Este sau era? Timpul verbului…

– Nu ştiu la ce timp să pun verbul. Poate a murit, sau, poate, trăieşte. Acum 22 de ani a plecat să-şi vadă nişte rude în Israel. Cei de acolo spun că n-a ajuns, dar nici acasă nu s-a mai întors! O cunoscuse bine, ba chiar se şi certase cu ea, în tinereţe, pe Florence Heymann. Evreica a susţinut că apucase să fugă din Cernăuţi în primele ore ale ocupaţiei germane. Într-o carte publicată la Paris a afirmat că adevărata civilizaţie a Cernăuţilor a fost construită pe cultura celor 2.000 de evrei asasinaţi de germani şi români. Pe unde a trecut cucoana asta, Florence, a creat numai necazuri. La vremea respectivă a fost văzută frecventînd, cu regularitate, Centrul israelian de turism din Milano, oficină Mossad în toată regula. „Cineva” stătea cu ochii pe ea, însă, cînd Centrul a sărit în aer, madama îşi luase tălpăşiţa. De altfel, din aiureala lor de a inventa pogromuri, au scos şi un Simon Wiesenthal feminin. Este vorba de Violeta Friedman, care ceruse condamnarea la moarte a generalului SS Otto Remer, un apropiat al lui Hitler. În 1990, acesta primise o sentinţă „morală” pentru negarea Holocaustului, dar totul se oprise aici. De asta am fost la Madrid, pentru asta iubesc Spania. Spania lui Francisco Franco, omul care i-a „adulat” pe evrei. De la el şi pînă în zilele noastre, Biserica Catolică a ocrotit victimele germane supuse persecuţiilor, cum a fost cazul ofiţerului SS Johannes Bernhardt. În timpul ultimei conflagraţii mondiale, acesta conducea holdingul „Sofindus” şi trimitea, din Spania în Germania, tungsten pentru blindajul tancurilor. O făcea numai pentru a-şi ajuta patria. Este inutil să precizez că, de fiecare dată, evreii au fluierat în vînt, Parlamentul spaniol dînd lecţii exemplare. Pînă şi Otto Remer a închis ochii de moarte naturală, la Malaga, deja trecuse de 84 de ani.

Exemplele pot continua, pentru că, spre cinstea lui, guvernul lui Felipe Gonzales evita orice demers israelian de a-i traduce în faţa Justiţiei pe marii patrioţi germani stabiliţi în Spania. Şi erau numai vîrfuri, peste 700! Pînă şi guvernul Aznar, care promisese crearea unei Comisii pentru cercetarea activităţilor naziste, a zis „la loc comanda!”.

Crucea de Piatră

Stăm pe terasa vilei lui Tiberiu Gorun, situată într-o comună aflată la vreo 20 de kilometri de Tîrgul Bucureştilor. E un fumător gen Coposu, ţigară de la ţigară. Zîmbeşte amar:

– Cîteodată, mă întreb de ce mi-am ales, ca drum de viaţă, „zborul” pe timp de ceaţă… Şi sub Ceauşescu alegeam doar procese grele. Pe muchie de cuţit. De mai multe ori, „băieţii” m-au tras de urechi. Oricum, din naştere nu aveam origine sănătoasă.

Interlocutorul meu este de-un umor dement, îl poţi citi pînă şi în tăieturile feţei. Dar un umor care, cu fiecare frază, năvăleşte peste tragedie. Creează un tablou alb-negru, încadrat într-o ramă de viscol. Sau furtună. Îmi lasă impresia că a scăpat din nu ştiu cîte naufragii, înotînd printre valuri, pe dîra de lumină a unui far, existent doar în închipuirea lui. Îi spun chestia asta, striveşte ţigara, pe care abia o aprinsese, şi ridică un deget în aer:

– Habar n-ai. Habar n-ai cîtă dreptate ai!

Apoi, gînditor, mi se adresează:

– Te-ai întrebat, vreodată, de ce americanii poartă războaiele numai pe pămîntul altora? Fiindcă tremură de frică, iar odată vor plăti, ştim foarte bine că există o superputere, în faţa căreia nu pot face nimic. Cînd au coborît pe Lună, concetăţenii lui Michael Guest Poponarul au rămas uluiţi. Cineva mai cotrobăise prin partea aceea de Univers, dovadă că, înfiptă în roca selenară, flutura Zvastica. Foarte curînd se va dovedi că

puterea iudeo-americanilor e falsă. Am lansat chestia asta într-un ziar din Washington şi m-au făcut nebun. Era jurnalul lor, al masonilor. Asta nu mă împiedică să mă întorc, acolo, săptămîna viitoare.

Punem la cale un Congres, invitat de onoare fiind un cunoscut ayatolah din Orient. Ai fost în W.?

– Nu…

– Eh, un oraş construit de arhitectul L’Enfant, camaradul lui Lafayette, şi populat de urmaşii scursurilor aruncate în mare de o Europă civilizată, care voia să scape de ele. Dar este şi oraşul în care, la orice manifestaţie naţionalistă, drapelul cu stele este purtat de un evreu! Te umflă rîsul!

– Recunoştinţă, sau făţărnicie?

– Haida de, recunoştinţă la evrei!

– Domnule avocat, printre ei sînt şi oameni de bună credinţă! Gestul elveţianului Thomas Kupfer…

– Ăla de-a fost şeful Departamentului pentru Orientul Mijlociu în Ministerul de Externe elveţian?

– Chiar el. Scrisoarea lui, adresată grupării „PRO-PLO” din Basel, în care spunea că atentatorii palestinieni sinucigaşi sînt luptători din Rezistenţă care nu obţin succesul necesar, e admirabilă. Sigur că evreii Comunităţii din Basel au intervenit de urgenţă, iar Kupfer a fost demis. Numai că elveţianul de rînd a luat foc, un sondaj reliefînd, în proporţie de 80%, că trecerea în rezervă a diplomatului este o ruşine.

– Vorbim de onoarea elveţiană şi nu de lipsa de coloană vertebrală a românilor. Dar parcă numai Elveţia şi Spania au marşat pe drumul sincerităţii istorice? Franţa lui Giscard d’Estaing n-a procedat la fel, încurajînd participarea întreprinderilor la boicotul arab contra Israelului? Că Jacques Chirac i-a livrat, sau nu, lui Saddam Hussein, o centrală nucleară, nu mai are importanţă, dar luarea de poziţie este fără echivoc. Franţuzul tot franţuz rămîne şi nu mai miră pe nimeni că, în 1978, a dat foc Sinagogii de pe Strada Copernic, din Paris. Ocazie cu care Raymond Barre s-a acoperit de glorie, afirmînd că „întîmplarea de la Sinagogă a fost o provocare la adresa poporului francez, de felul său… inocent!”.

Ne umflă rîsul pe amîndoi.

– Domnule Tiberiu Gorun, ar trebui să mă ocup eu de difuzarea cărţii.

– Înseamnă că te-ai gîndit din ce lemn îţi vei face coşciugul.

– Ce să spun! Oricum, o să fac paşi…

– Te duc eu în oraş. Altădată, la ora asta, am fi bătut cîrciumile de mahala şi ne-am fi oprit la „Crucea de Piatră”.

– Bordelul încă există, doar trăim în România!

(va urma)

ILIE COSTACHE

COMENTARII DE LA CITITORI