Reportajele ,,României Mari“ (18)

in Alte știri

„Pe propria-mi piele“

N-am nici o îndoială, sînt un accident al vieţii.

Secvenţe dintr-un trecut apropiat şi din prezent mă înfăţişează pe un pat de spital, cu deplasări spre laboratoare – nu mişca, nu respira, simţi că te sufoci? ,,Şi motorul s-a dus dracului“, zice Profesorul, încercuind cu degetul, ca un bisturiu invizibil, partea dreaptă a capului, exact locul care, în ultima vreme, mă arde într-atît, încît îmi vine să urlu şi să sar, fără paraşută, de la 10.000 de metri. Polemizez cu mine însumi, scriind pe o noptieră de tablă, sau pe genunchii înfofoliţi în pătura de molton. În salon e cald, dar mă ia cu frig: …puls scăzut, dom’ doctor, …conectează-l, apasă acum, mai tare, şi mai tare… în sfîrşit, şi-a revenit! Păi, lămuriţi-mă: ce are motorul cu scăfîrlia? Are, că trebuie umblat la amîndouă, trebuie să te hotărăşti cu ce începem. Ai idee cîte preinfarcturi ai făcut? Patru! P-a-t-r-u! Meriţi un premiu. Sub cutia craniană, însă, e altceva: o tumoare pe partea dreaptă. Într-un an, un an şi ceva, de cînd o ai, s-a „mişcat“, nu vrea să stea pe loc. Mai vedem. Profesorul iese, aparent liniştit, lăsînd-o pe asistenta Flavia să mă „înţepe“. Frica nu mai este, de-o veşnicie, tovarăşa mea de existenţă, dar simt cum un triunghi fierbinte dă ocol ochilor, înceţoşîndu-i.

Unul dintre pacienţii din salon trage un scaun lîngă patul meu şi mă priveşte chiorîş:

– Cred că vă amintiţi de mine…

– Absolut deloc. Ne-am cunoscut vreodată?

– În noiembrie ’78, la Bârcea Mare, la curtea de aer. Vă scoteau cu lanţuri la picioare şi nu vă amestecau cu hoţii de drept comun. Eu sînt Veterinarul… M-am cuminţit, am lăsat în urmă tinereţea şi prostiile pe care le-am făcut atunci. Am o fermă în Banat, merge ca lumea, pot să vă ajut; ştiu că operaţiile astea costă o avere.

– Mulţumesc, Veterinarule, nu e nevoie. Nu voi face nimic. Cînd va bate ceasul, vreau să mor întreg.

– Şi poate că…

– Stai liniştit, trecutul tău va rămîne acolo unde l-ai îngropat.

– Oricum, mîine plec. Să dea Dumnezeu să vă puneţi pe picioare!

Se aşează la locul lui, relaxat, şi îşi continuă lectura. O carte format A5, vreo sută şi ceva de pagini.

– Ce citeşti?, îl întreb.

– „Pe propria-mi piele“.

Ne umflă rîsul. Titlul ni se potriveşte amîndurora.

– Puteai s-o scrii tu.

– Am două romane, cu pseudonim. O să vi le trimit.

Mi l-am decupat din memorie. Tipul era renumit în puşcăriile acelor ani: spărgător de rasă, vîrful unei bande care mai cuprindea 3 fraţi gemeni. Lovitura pentru care fuseseră condamnaţi, în septembrie 1978, la Judecătoria Sectorului 6, relatată cu lux de amănunte în ziare din Europa, stîrnise şi curiozitatea americanilor: „Nepotul lui Al Capone loveşte în Partidul Comunist Român!“. Titlul nu era prea departe de adevăr. Sigur că pe Veterinar (asta fiindu-i meseria) nu-l lega nimic de gangsterul american, dar modul cum gaşca lui operase făcuse epocă. În seara de Revelion, ajunseseră într-un oraş din Vestul ţării, reşedinţă de judeţ, cu două tiruri, îmbrăcaţi la 4 ace, cu papioane, şi avînd asupra lor nişte legitimaţii, cum că lucrează la Comitetul Central. Ştiau că prim-secretarul face sărbătorile la Praga. Filaseră locuinţa acestuia vreme îndelungată, aveau pînă şi chei potrivite. Aşa că au sunat la… Miliţie, solicitînd o mînă de ajutor:

– Ştiţi, cînd se va întoarce, tovarăşul prim va fi avansat într-o funcţie importantă, în Bucureşti. Am primit ordin să-i mutăm lucrurile în noua locuinţă.

Pînă una, alta, i-o aranjaseră pe cea veche, lăsînd-o pregătă de… „zugrăvit“. Oamenii în uniformă au cărat de s-au spetit, pînă spre ziuă, i-au escortat pe indivizi, cu tirurile pline, vreo 60 de kilometri, apoi, recompensaţi cu cîte două sticle de ,,Alexandrion“, miliţienii s-au îmbrăţişat cu hoţii, urîndu-şi reciproc ,,La Mulţi Ani!“, iar „băieţii din C.C.“ duşi au fost. Cînd s-a reuşit depistarea lor, deja vînduseră tot. Pedeapsa? Deşi recidivişti, cîte 2 ani pentru cei 3 fraţi, iar Veterinarul – 3 ani de puşcărie. Se zvonea că aveau judecătorii şi procurorii lor, la care cotizau, şi, de fiecare dată, hoţii scăpau la limită.

Beduinii „Paradisului alb“

Din cînd în cînd, evadez din spital; nu reuşesc să mă împac cu ideea unei operaţii care, Doamne fereşte!, mă poate face să fiu altul. Cunosc destule cazuri. Mari profesori au greşit diagnosticul, au atins un organ ce trebuia lăsat în „banca lui“, şi s-a ales praful! Cred, totuşi, că un cearceaf alb, pe care zaci, în aşteptarea unui viitor incert, exprimă raportul tău cu timpul. Un timp care nu m-a speriat niciodată, pe care l-am călcat, uneori, în picioare, dar care, acum, mă ameninţă cu degetul: odată şi-odată tot trebuia să te prind! Şi m-a prins! Încerc să mă construiesc vizual, să mă neg că identitate, agăţîndu-mă de racordări false, gen „au făcut-o şi alţii şi n-au nimic!“. Da, dar n-au păţit aia, eu… Şi totuşi, niciodată n-am intrat în criză. Ceea ce nu înseamnă că sentimentele faţă de propria-mi persoană, sau faţă de alţii, se şterg.

Flavia intră din nou în salon şi-mi întinde o carte. „De la dom’ profesor!“. Iese încet, ştie că toţi sîntem cu ochii pe ea şi pare neinteresată de felul cum o „judecă“ bolnavii. Altfel, la cum arată, este „mai rea decît cancerul!“. Fixez coperta volumului şi-mi dau seama despre ce-i vorba: ,,États des drogues, drogue des États“. O lucrare apărută în urmă cu cîţiva ani, reprezentînd Raportul anual al „Observatoire géopolitique des drogues“, singura organizaţie europeană neguvernamentală, consultată de Uniunea Europeană şi ONU, în calitate de expertă în probleme de drog. Rînduri ce îţi pun în faţă un adevăr halucinant: haşiş plecat din nord-vestul Asiei şi debarcat în Portul Constanţa; cocaină sud-americană şi heroină pentru Balcani; vechile reţele, existente şi sub Ceauşescu, reactivate după ’90.

Trecînd de primele file, întîlneşti personaje cunoscute din ,,lumea bună“ a Poliţiei Române: generalul George Ioan Dănescu; generalul locotenent Ioan Suceavă, cîndva, comandant al Poliţiei de Frontieră, despre care scrie, negru pe alb, că „figurează în fişierele informatice ale Poliţiilor italiană şi germană ca unul dintre patronii traficului de narcotice“. Încă din ’90, se menţionează: „Suceavă este mînă în mînă cu şeful Poliţiei bulgare, generalul Filipov. Care Filipov lucrează sub acoperirea unei societăţi comerciale din Sofia, al cărei patron este chiar… fiul său!“. Lista continuă: generalii Voicu, Medrea, Gambrea şi – iată bomba! – N. N. care, împreună cu adjunctul său, colonelul P., „dirijează drumul heroinei pe ruta Afganistan – Ucraina – România“. Ar fi cazul să folosesc verbele la timpul trecut, dar la ce bun? Chiar dacă unii dintre ei au tras pe dreapta, ei conduc din umbră, „urmaşii“ fiind colegi, sau rude de-ale lor. Ceea ce n-au ştiut, ori n-au scris, domnii care au întocmit Raportul, este că bravii noştri generali au avut asociaţi celebri, adevăraţi beduini ai „paradisului alb“: fraţii Lombardi, care nu s-au sfiit să-şi trimită 2 reprezentanţi – căutaţi de Interpol – chiar în România, la Satu Mare. Nu este de mirare că, „undeva, cîndva“, generalul Suceavă era prieten la cataramă cu italianul Walter Esposito, Nr. 1 în ierarhia traficanţilor de stuperfiante pe ruta România – Ungaria – Austria – Italia. Acum înţeleg de ce, după ce am ieşit din închisoare, în 1984, am primit, la o oră după miezul nopţii, „vizita“ unor „ciudaţi“. Prin 1978, în timp ce mă aflam în arestul Cercetărilor Penale, celula 123, am fost coleg, pentru scurtă vreme, cu o „rudă“ a generalului Suceavă. Vizitatorilor de care aminteam le trecuse prin cap că, poate, am fost racolat, şi au vrut să mă surprindă. Mi-au devastat garsoniera, dar n-au găsit nimic. A trebuit, totuşi, să-mi schimb domiciliul. Cît despre reţelele utilizate pentru introducerea drogurilor, au avut şi au prioritate acelea prin care ţările fostului Pact de la Varşovia expediază arme în statele arabe. Este şi nu este o soluţie ingenioasă, cert rămîne faptul că, şi atunci, ca şi acum, în structurile Ministerului de Interne şi alte altor instituţii ale Statului, activează cam aceiaşi oameni. Într-un eventual interviu, presărat cu ,,spovedanii“ reciproce, dl. viceprim-ministru Gabriel Oprea va avea ocazia să afle ce „uniforme“ are în subodinea sa! Unele dintre ele… Îl înjur şi astăzi pe William Sessions, şmecher la vîrf în FBI, care, odată, urla, în Congresul american, că principalele familii ale crimei organizate au fost lichidate, fiind arestaţi şi trimişi la închisoare peste 1.000 de membri ai „Mafiei din mari oraşe: Boston, Cleveland, Denver, Milwaukee, St. Louis, Kansas City, Bucureşti, Timişoara, Deveselu, Mihail Kogălniceanu“… Acum chiar că mă arde capul, şi strig după don’şoara asistentă:

– Cheamă-l pe Profesor şi pregătiţi sala de operaţii, sub lupă: creier care a luat-o razna!…

(va urma)

ILIE COSTACHE

COMENTARII DE LA CITITORI