Reportajele ,,României Mari“ (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ieşi afară din casa mea, ungur nenorocit!

 

N-am pomenit nimic despre el, dar era al patrulea în compartimentul trenului ce mă ducea la Sibiu. După cîţiva kilometri, deja îl „citisem“. Omul avea ceva pe suflet. Mă întrebasem ce-o fi făcut la viaţa lui, părea închis în sine. Suflet de cîine scheunînd pe o dîră de glorie secată? Părul tuns scurt nu-mi spunea nimic, deşi… Altfel, n-avea nici un bagaj. Era doar el cu el. Plus o carte de poezii a lui Ioan Alexandru. ,,Ce citiţi?“. „Un rest de viaţă al acestui om extraordinar!“. Răspunsul m-a surprins chiar şi pe mine, cel acuzat că fabric „zorzoane inutile“ pe bandă rulantă. I-am luat volumul din mînă, deschizîndu-l la pagina unde avea semnul de carte: „L-au îngropat în malul Tisei joase/ Dar nu ştiau cît sînt alunecoase/ Şi cum lucrează umezeala-ntruna/ Muşcînd din el, ca din lumină Luna/ Unda sorbitu-l-a ca suferinţa plînsul/ Spre miazănoapte Ţara odihneşte-ntrînsul/ Purtat pe Dunăre în Marea euxină/ Iulia-Alba, Roma byzantină/ Acum deşteaptă-se nu să resemne/ Ci grinda casei barda o însemne/ Spre răsărituri amiroase-a Paşte/ Jertfa Mielului ce va renaşte“. L-am privit interogativ, a ridicat din umeri şi a ieşit pe coridor. După un timp, m-am dus după el. Fuma, cu gîndul, în aparenţă, aiurea. „Nu stau prea bine cu sufletul, mi-a zis. Vă imaginaţi, după 18 ani…“. ,,Ce-ai făcut?“. „Am omorît două fiinţe: o româncă şi un ungur“. L-am privit năucit. ,,Adică 2 oameni…“. „Nu, nu m-am exprimat corect: două fiinţe. Românca era nevastă-mea, cu care am două fete. Ungurul era poliţist, amantul ei“. L-am ,,înţepat“: ,,Ce meserie mi-ai zis că ai?“. „Nu v-am spus, dar sînt profesor de muzică în T.M. Nevastă-mea era profesoară de română şi preda şi la clasa unde elev era unul dintre copiii individului“. Tăcem amîndoi. Cum să consolezi pe cineva într-o astfel de situaţie? Conform cărei raţiuni îi poţi răscoli conştiinţa? Amănuntele pot fi interesante, dar ai dreptul să i le ceri? Cine eşti tu? Mai exact, cine mama dracului eşti tu, Ilie Costache, să dai buzna peste nenorocirea unui om? Căţeaua asta de viaţă, profesore… „Domnule, nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa! Situaţia s-a precipitat exact cînd credeam că s-a liniştit. În biroul din mansarda casei în care locuiam aveam, pe perete, orarul, pe zile, clase şi ore. Îl învăţase şi ungurul, venea conform orarului. Ştia tot oraşul, numai eu nu! Pînă cînd una dintre fete a venit acasă plîngînd. N-a scos un cuvînt, dar am aflat: Imre, băiatul ungurului, a rîs de ea într-o recreaţie: «Fă, mie nu-mi trebuie să învăţ limba română de la mă-ta. Într-o zi o să ţi-o trag şi eu ţie, cum i-o trage tata mă-ti, şi cum îi… noi, ungurii, pe români, în tot Ardealul!». Am simţit că-mi plezneşte capul. Nu m-am spovedit nimănui, am rugat-o pe puştoaica mea să tacă. După cîteva luni, am intrat în clasă, am deschis catalogul, le-am dat copiilor o temă, am sărit într-un taxi şi m-am întors acasă. I-am prins! I-am făcut bucăţi, cu ciocanul de şniţele“. ,,Nu puteai rezolva problema prin divorţ?“. „Nu cred… În neamul meu existau nişte antecedente. Tata a fost inginer chimist, a lucrat la un combinat din Mureş. Avea un prieten, fost coleg de facultate, baci Imre. Tot Imre, precum copilul poliţistului. Într-o zi, fiind onomastica tatălui meu, sărbătorită acasă la ai mei, cu mai mulţi invitaţi, pe baci Imre l-a luat apa: «Voi, românii, o să fiţi, întotdeauna, slugile ungurilor, în Ardealul nostru!». L-am văzut pe tata cum s-a schimbat la faţă, a ridicat degetul mijlociu al mîinii drepte şi i l-a trecut bozgorului pe la buze: «Auzi, baci Imre, ieşi afară din casa mea, fă-ţi bagajul şi du-te la mă-ta, la Budapesta! Care Ardealul vostru, mă, ungur nenorocit?»“.

Niciodată nu este prea tîrziu

Antecedente? Cine nu are? După ani şi ani îţi răscolesc sîngele, conştiinţa, dac-o ai, te apucă furia. Te-ai întoarce în timp să plăteşti poliţele, dar, ori nu mai poţi, ori este prea tîrziu. Consider că, fiind vorba despre pămîntul Ţării în care te-ai născut, niciodată nu este prea tîrziu! Cu atît mai mult cu cît români de-ai tăi, sau care ar trebui să fie români, au stat împotrivă-ţi. Au „jucat“ în tabăra cealaltă nu numai pentru că au minţit, acuzîndu-te pe tine, ci pentru că s-au vîndut de două ori: Securităţii şi ungurilor. Aşa a ajuns unul dintre ei, absolvent de Drept la Cluj, să lucreze la fosta „Scînteie“. L-am spionat, săptămîni la rînd, pe acel om admirabil, Sever Utan, fost corespondent pentru judeţul Maramureş, în anii ’60. Profesionist de primă mînă, mai scăpa şi omul la un pahar, care-i problema? Dar despre jigodia în cauză, ajunsă, o vreme, şi în Parlamentul României, din cauza căreia au murit oameni, calitatea de turnător ordinar fiindu-i dovedită de CNSAS, vom vorbi într-un număr viitor. Norocul lui că, în 1990, cînd am intrat la „Adevărul“, cu un pistol „clandestin“ în geantă, să-l împuşc, s-a baricadat în birou. Apoi a ieşit Dumitru Tinu şi m-a liniştit. Rămînînd, însă, cu discuţia cantonată în zona profesorului de muzică şi a „pămîntului unguresc“, Ardealul, supun atenţiei domniilor voastre, cititorii, cîteva secvenţe care mi-au traversat existenţa…

(va urma)

ILIE COSTACHE

P.S.: Tentativă ungurească de crimă, în Piaţa Trandafirilor, asupra unui ziarist român. Cazul dramatic al familiei de doctori Camelia şi Radu Iman, obligaţi de unguri, cu cuţitele la gît, să-şi ia copiii şi să părăsească, definitiv, spitalul şi oraşul Topliţa.

COMENTARII DE LA CITITORI