Reportajele ,,României Mari“ (4)

in Alte știri

Hitler plăteşte, Verestoy fură!

„Crucii Tale ne închinăm, Doamne, şi Te preamărim!“. Oare?! Sau nimic nu este mai adevărat decît zicala conform căreia „fiecare om are Dumnezeul lui“. Există naţii al căror ideal este acela de a le strica celorlalte popoare sărbătoarea vieţii, adică, pur şi simplu, de a le călca în picioare. Fostul meu profesor de literatură universală, Ion Zamfirescu, pe care l-am vizitat cu un an înainte să moară, propunîndu-i un interviu, mi-a spus, cu inconfundabila voce a unui om de o excepţională cultură: ,,Domnule, să nu crezi niciodată în patriotismul regelui Mihai şi în gîndurile de convieţuire paşnică ale ungurilor cu românii!”. Ştia ce spune. Făcuse parte, ca profesor de română, din Comisia care îl examinase pe Hohenzollern-ul rudă cu Karl Marx la Bacalaureat. „Era un mediocru, în… plină afirmare, dar indivizii de teapa ăstuia fac Istoria“. Trădarea avea să vină ceva mai tîrziu. Pentru noi, el a fost un al doilea general Basta. I-a martirizat pe români, aşa cum au făcut şi revoluţionarii maghiari, la 1848. A rămas de notorietate cazul lui Iov Luca, românul căruia ungurii i-au turnat praf de puşcă în gură. Cu ce scop e lesne de înţeles.

Urcînd mai la deal, în timp, pe drumul Istoriei, înainte de a descoperi, la capitolul „Mari lichele, respirînd, ilegal, aerul Ardealului“, numele lui Laszlo Tökeş, sau pe cel al lui Atilla Verestoy, ne lovim de o bornă kilometrică, pe care stă scris: Lagărele naziste de concentrare. În toată literatura de specialitate nu vei întîlni nici măcar o carte în care numele unui român să apară ca fiind „El Boxe“. Măcelarul. Cum a fost Imre Horvath, în 1941, la Mauthausen. Sau, tot acolo, şi tot în 1941, un Kapo celebru: Rudolf Tarnoczy, ajuns şeful atelierului. Este curios faptul că, din cine ştie ce raţiuni, sau superstiţii, în acest lagăr nu au fost atribuite numerele 1 şi 2. Deşi primii executaţi au fost 8 români, Lazăr Miron purta matricola 436. Avea să fie dat în primire, şi trecut „dincolo“, pentru intenţia de a evada, de către ţiganul ungur Johan Horwath, din categoria „175“. Adică homosexuali periculoşi.

Scriu aceste rînduri cu inima amară şi înjurînd, gîndindu-mă că ungurii au practicat, faţă de români, întotdeauna, o înjosire premeditată. Hoţul de mare anvergură Attila Verestoy a fost salvat de puşcărie chiar de Parlamentul României, fiind posesorul unei averi uriaşe, agonisită prin tot felul de tertipuri, în vreme ce „criminalul“ Hitler, în 1938, deşi ocupase Austria, a cumpărat proprietăţile şi terenul, închiriind şi carierele de la Mauthausen. Germanii considerau că totul trebuie plătit, chiar şi într-o ţară peste care flutură zvastica. Şi, totuşi, n-am nici o îndoială că Atilla Verestoy va plăti! Cît mai poate dormi liniştit, într-un Ardeal al românilor, persiflîndu-i?! Bătîndu-şi joc! Nesimţirea şi îngîmfarea-i de grof vor deveni propria-i spînzurătoare.

Szilaghi, poate că aşa crede mă-ta! (1)

Pînă în zilele (ne)fericitului an 2014, „România a trăit sub teroarea ungurească“. Ei, ungurii, au vrut, dintotdeauna, ceva, care n-a fost niciodată al lor, dar care, cu orice preţ, trebuie să fie al lor. Metoda de şantaj există, din cauza acestora, de 25 de ani: îşi rîd în barbă şi obţin ce vor. La un popor de lepre, conducători aşijderea! „Căderea“ din 1977 nu m-a umplut de glorie. Nici nu doream asta. Consideram doar că poporul căruia îi aparţin merită o altă viaţă. Nu trăită după lozinci. Din arestul Securităţii, odată transferat la Cercetări Penale, am devenit clientul celulei 123. O mai ocupau celebrul doctor ginecolog R. I., de la Spitalul Caritas, însurat cu o rusoaică, adusă de la Moscova, unde-şi făcuse studiile, şi, ceva mai tîrziu, cel care avea să devină academician, S. M., adept al Mişcării Transcendentale. Sentinţele ne-au despărţit. Doctorul urma să execute pedeapsa la locul de muncă, iar academicianul a fost expediat, ca muncitor necalificat, la IMGB, să fie reeducat de muncitori. Eu, după ziua de pomină 19 septembrie 1978, cînd am fost „tratat“ cu scopolamină şi bătut cu microfonul peste gură, de colonelul Băjenaru, asistat de Tudor Stănică („Îţi dăm vilă, tot ce vrei, dă-ne reţeaua ăstora, care înjură partidul şi publică afară!“), am luat calea puşcăriilor Patriei.

(va urma)

ILIE COSTACHE

COMENTARII DE LA CITITORI