Reportajele ,,României Mari“ (5)

in Alte știri

 

Szilaghi, poate că aşa crede mă-ta! (2)

Scăpasem de maiorul ungur Török şi de Trandafiridis, care mă scoteau la anchetă lăsîndu-mă singur în cameră, cu uşa de la dulapul armelor deschisă. Mă pîndeau prin toate orificiile din pereţi şi, dacă aş fi întins mîna, m-ar fi ciuruit. Stadiul, destul de scurt, petrecut la Rahova, unde m-au dus noaptea, singur, mi-a prilejuit cunoaşterea a doi Oameni (cu ,,O” mare): doctoriţa Trancă şi locotenent-colonelul Constantin. Ei mi-au spus pe şleau: ,,Dacă nu vrei să renunţi la greva foamei, e treaba ta. În halul în care ai ajuns, poţi să mori, iar nenorociţii se vor bucura că au scăpat de tine. Dar, de ce să le oferi satisfacţia asta? Gîndeşte-te că ai drum lung…”.

Era un sfîrşit de septembrie sufocant. Duba, plecată din Gara Basarab cu destinaţia Simeria, a staţionat în Craiova cîteva ore. Aştepta „clienţii“ locali. Deşi slab ca vai de mama mea, abia aveam loc în cuşetă. Brusc, uşa s-a deschis şi, peste mine, a fost aruncat un deţinut. După cîteva minute abia, am înţeles că e mort.

La destinaţie, gaborii aveau să constate că omul decedase în timpul transportului, iar martor că aşa se întîmplase urma să fie… subsemnatul. Socoteală greşită, n-am recunoscut nimic, am spus adevărul anchetatorilor veniţi, la închisoarea Bîrcea Mare, de la Deva şi Bucureşti.

Comandantul, locotentent-colonelul Poantă, zile întregi m-a călcat în picioare. Luni de zile nu m-a scos la medic, mi-a confiscat şi doctoriile cu care venisem de la Rahova. Într-o zi a intrat la „Izolare“, rînjind: – ,,Mai trăiţi, domnule român?”. Am rămas stupefiat: îl chema Poantă, deci era român, ca şi mine. Aşa credeam, dar nu era. – ,,O să vă trimit într-o excursie de recuperare, să vă prindă bine!”, mi-a zis el. S-a ţinut de cuvînt. Cu prima ocazie, m-a expediat la Aiud. Prietenul lui Poantă, comandantul cu Pază şi Regim, Szilaghi, m-a provocat direct: – ,,Trebuie să ţineţi cont că executaţi pedeapsa în străinătate”. – ,,Nu vă înţeleg”, am replicat. S-a ambalat: – ,,Sînteţi în Ardeal, o provincie maghiară”. Smţeam că mă sufoc: – ,,Domnule comandant, poate aşa crede mă-ta, însă adevărul istoric este altul”. A trecut printre rîndurile de deţinuţi, aşezaţi pe jos, a venit în dreptul meu, m-a privit, m-a scuipat, apoi m-a lovit: – ,,Marş la Izolare!”.

Cuţitul

Ardealul! – nume care sună ca o mîngîiere, dar, în sîngele meu, el a rămas ca o lovitură de cravaşă… Anii ‘60. Am mers în documentare la Tîrgu Mureş. Întîmplător, la cantina hotelului, l-am cunoscut pe corespondentul „Scînteii“ pentru judeţul Mureş. – ,,Puştiule, mi-a zis, eşti nou prin tîrg; te invit într-o bodegă unde găsim o ciorbă de burtă nemaipomenită şi unde cîntă un taraf de ţigani”. Trebuia să traversăm Piaţa Trandafirilor, spre o staţie de autobuz. Au apărut 3 indivizi; unul dintre ei a scos un cuţit şi i l-a înfipt ziaristului în spate. Am ţipat. Lumea privea de pe trotuar, dar nu se apropia nimeni. Victima era cunoscută. Ungurii îl înjurau, românilor le era frică să reacţioneze. Apariţia unui echipaj al Miliţiei a lămurit lucrurile: – ,,Păi bine, tovarăşu’, cine v-a pus să scrieţi negativ despre şogor?”. După cum aveam să aflu a doua zi, cînd m-am dus la el, şi eu, într-o „vizită de lucru“, şogorul era directorul Fabricii de cărămidă, din apropierea oraşului. Corespondentul „Scînteii“ dovedise că omul era un hoţ notoriu, scrisese despre acesta, drept urmare, a fost trecut, pe lista făcută de asasini, ca „bun de plată!“. Nu se temeau de nimeni; m-au acostat şi pe mine, alţii, în Café-bar Bucureşti, avertizîndu-mă: ,,Vezi ce scrii!…”.

(va urma)

ILIE COSTACHE

P. S.: Rămîne pentru numărul următor drama familiei Camelia şi Radu Iman, din 1990. „Ardealul şi Istoria ne vor asigura victoria!“

COMENTARII DE LA CITITORI