Reportajele ,,României Mari“ (6)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ardealul şi Istoria ne vor asigura victoria

Secvenţa cu acel cadavru înghesuit peste mine în cuşeta dubei care transporta deţinuţii spre Simeria, pentru a fi încarceraţi la Bîrcea Mare, nu este singulară. Cu tot scandalul subsemnatului, procurorii ,,au constatat“ că decedatul îşi dăduse duhul pe drum, şi totul a fost muşamalizat. Consecinţele aveau să cadă pe capul meu, întrucît refuzasem să semnez declaraţia în care se spunea că, în Gara Craiova, mortul era… viu. Cu cîteva luni înainte, după ce fusesem transferat din arestul Securităţii la Cercetări Penale, în celula 123, l-am cunoscut pe Gheorghe C., fost contabil-şef la o întreprindere din Tg. Jiu. Dus, pentru reconstituire, la faţa locului, la întoarcere, deoarece negase că ar fi comis delapidarea de care era acuzat, în realitate fiind înhăitat cu nişte mahări politici locali, acesta a fost tocat cu mînerul pistolului pînă cînd a pus mîinile pe piept. Făptuitorii crimei?! Între alţii, doi „oameni“ de calibru: grecul Constantinidis şi ungurul „Törok“. În acte, în toate cazurile, decesele erau cauzate de… probleme cardiace. Acest diagnostic a fost menţionat şi în dreptul celor din lotul „Abatorul Alexandria“, omorîţi în bătaie, în celebra celulă cu apă.

Maghiarii, de cînd au fost lăsaţi de Dumnezeu pe pămînt, au manifestat o ură viscerală faţă de români. Carnea pe care o frăgezeau sub şaua calului, cutreierînd stepele, nu întotdeauna era de animal. Nu voi crede niciodată că există şi excepţii printre aceşti oameni! Pentru mine, toţi ungurii sînt la fel! Dacă, pentru unii dintre ei, Ardealul este locul unde s-au născut, deci Patria lor, de ce tac atunci cînd UDMR-ul, sau diverse grupări extremiste cer autonomia Ardealului?

Îmi revin în minte, ca o obsesie, întîmplări din lagărul de la Mauthausen, unde un jeg unguresc, S.S. Janoş Vereştoy, între „micile atenţii“ cu care-i „onora“ pe deţinuţi, avea şi o preocupare foarte importantă: aplica pe costumul vărgat al acestora punctul roşu, semnul condamnării la moarte. Zelul lui a mers pînă acolo încît, în februarie 1943, cînd a fost executat, în afara lagărului, un lot format din 37 de iugoslavi, 3 polonezi şi 2 români, a stat în genunchi, în faţa ,,arbeitsdients-führerului” Trum, cerînd permisiunea de a-i împuşca el pe români. Ceea ce s-a şi întîmplat! Este, la scară redusă, modul de „administrare“ a „lagărului de concentrare“ numit ,,Ardeal”, în perioada în care acesta a stat sub cizma bozgorească.

Flegma

A uita înseamnă a renunţa la Istorie, mai ales în contextul actual, cînd s-a acreditat ideea, cumva pe bună dreptate, că nu există spaţiu pentru o renaştere spirituală şi socială în perimetrul nostru geografic. Pesimist, periculos şi paralizant mod de a privi lucrurile, acoperit, însă, sută la sută, de antecedentele realităţii. Deşi, la sfîrşitul lunii decembrie 1989, lumea părea să-i creadă, ţiganul Ion Iliescu şi evreul Petre Roman

s-au lansat într-o adevărată ,,lambadă” politică, slalomînd, cu aparentă îndemînare, printre platformele politice ale nou-apărutelor partide. FSN îşi cocoţase jilţurile pe cadavrele pseudorevoluţiei. Mai mult, scoţînd al cincilea as din mînecă, organizaţia în cauză şi-a anunţat candidatura la alegerile care urmau să aibă loc. „Nu vom renunţa la Putere!“ – a strigat ciocolatiul kaghebist, în Piaţa Victoriei. A candidat, şi a ieşit, iar a candidat, şi iar a ieşit, furîndu-l, în cel mai ordinar mod, pe Corneliu Vadim Tudor, la alegerile prezidenţiale din anul 2000, iar, astăzi, trăgînd linie, ajungem la o singură concluzie: Ion Iliescu este principalul vinovat pentru genocidul din ultimul sfert de secol. Deja e prea tîrziu să fie împuşcat, sau agăţat în ştreang. El este vinovat şi pentru amploarea extremismului maghiar în România.

La începutul anului 1990, cînd am mers să scriu despre primul Congres al UDMR-ului, Corneliu Coposu m-a avertizat: ,,Fii atent, ungurii sînt o naţie de spurcaţi!”. Îi cunoştea bine, fiindcă se născuse şi trăise printre ei. Pe fondul manifestaţiilor de după evenimentele din 15 martie, de la Tg. Mureş, au venit în Capitală, integrîndu-se în coloane, medicii Camelia şi Radu Iman – un pediatru şi un neurochirurg de excepţie, cu doi copii şi o bunică de care aveau grijă, o familie de adevăraţi români. Lozinca strigată de ei pe străzile Bucureştilor era semnificativă: Ardealul şi Istoria ne vor asigura victoria! În cazul lor, conştiinţa nu le-a jucat feste, însă a declanşat un adevărat calvar. La întoarcerea acasă, la Topliţa, ungurii nu i-au mai primit în spital. Mai mult, li s-a cerut ca familia lor să părăsească oraşul. Nici în Bucureşti, nici pe plan local, autorităţile nu au mişcat un deget. De la Guvern li s-a transmis că „apele se vor linişti“. Nu s-au liniştit, ci s-au învolburat şi mai aprig.

Însoţit de fotoreporterul Gheorghe Peter, am luat drumul Topliţei. La 6 dimineaţa, directorul spitalului, ungur, dormea. A fixat întîlnirea pentru orele 8. Poliţia a refuzat să ne asigure protecţie – erau plecaţi într-o pădure, unde

s-ar fi găsit nişte… cadavre. Basme! Eu şi Peter am mers, singuri, la spitalul care parcă luase foc. Nici în această situaţie, la limită, soţilor Iman nu li s-a permis accesul. Cei 400 de salariaţi, adunaţi în sala de şedinţe, au conchis: „Într-un Ardeal unguresc şi într-un spital unguresc, n-au ce căuta doi medici români!“. Adus, de urgenţă, de la Budapesta, şi-a făcut apariţia, într-un cărucior cu rotile, un profesor universitar. N-a dat greutate discuţiei – de altfel, nici n-avea cum, fiind un prost şi un îngîmfat, lipsit de simţul Istoriei. După cîteva zile, soţii Iman şi-au luat familia şi s-au mutat la Drobeta-Turnu Severin. I-au urmat sora doctorului, profesoară, şi soţul acesteia, medic veterinar, a căror viaţă se afla sub o presiune insuportabilă – străini şi fugari în ţara lor, hăituiţi de asasini cu ochii sîngerii şi avîndu-i în spate, drept scut, pe guvernanţii care, în schimbul voturilor, acceptă orice mîrşăvie.

În aceste condiţii, ce a făcut şi ce face poporul?! Priveşte-te în oglindă, Popor Român, şi întreabă-te de ce ai devenit un parazit pentru propria-ţi gîndire! Scuipă-te fără sfială – ce contează o flegmă în plus, pe obrazul scuipat de unguri?!

(va urma)

ILIE COSTACHE

P.S.: Din episodul prezentat anterior trebuie înţeles faptul că nu autorul acestor rînduri l-a spionat pe corespondentul „Scînteii“ pentru judeţul Maramureş, ci Sever Utan, absolvent de Drept, la Cluj, ajuns, ulterior, ziarist, la aceeaşi publicaţie, turnător securist dovedit şi fost parlamentar.

 

COMENTARII DE LA CITITORI