Resedinţe regale în perioada interbelică

in Lecturi la lumina ceaiului

Palatul Cotroceni

Pe vîrful ascuţit al liniei de fugă a unei perspective îndepărtate, pe culmea unei ridicături, palatul se înalţă pe locul ocupat în Secolul al XVII-lea de o sihăstrie închinată Sfinţilor Serghie şi Bacchus (ciudată pereche hagiografică!). Ţinutul aparţinea domnitorului Şerban Cantacuzino. Acolo, în pădurile care urcă şi astăzi spre castel, prinţul scăpînd de tătari îşi găsise adăpost. Dar mînăstirea pe care el o construi aici nu scăpă, în ce-o priveşte, hoţiilor de mai tîrziu ale turcilor şi ruşilor; turcii zgîriară ochii de gips ai sfinţilor zugrăviţi în frescele din biserică, iar ruşii luară tot, pînă şi cratiţele. Arhitectul francez Goterreau, însărcinat cu clădirea noii reşedinţe, a făcut şi mai rău, fiindcă a distrus întreg palatul vechi, inclusiv zidurile de cărămidă ale fortificaţiilor şi n-a mai lăsat în picioare din această cetate, pe jumătate regală, pe jumătate fermieră, decît mica ei biserică; Cantacuzino se odihneşte aici sub o lespede înflorită, în care motivele vegetale se încolăcesc ca şarpele în jurul caduceului, printre morminte de copii regali adormiţi sub argintul amorţit al candelelor.

Alb ca un costum de ţăran, încins cu o broderie de irişi, Cotroceniul domină cu terasele sale fumurile şi ceţurile Bucureştiului. El şi-a păstrat, din fericire, vechiul caracter de conac întărit, coloanele de mînăstire prinse în zid, dar încă vizibile, marele portic pe care-l apără cu bastonul său de magician, din abanos cu măciulie de argint, elveţianul cu barbă lungă şi albă. Îmi place fastul scării de marmură cu covor albastru, pe care-l împodobesc, de sus pînă jos, toţi Hohenzollernii, foarte wagnerieni; îmi place severitatea hexagonală a bibliotecii răposatului rege Ferdinand, în care revistele englezeşti alternează cu fotografii de la 1900. Recunosc celebrele tablouri ale lui El Greco, care, după ce au părăsit nu ştiu cum galeria spaniolă a lui Ludovic-Filip în 1848, trecură în colecţia consulului prusac Bamberg şi de acolo în cea a regelui Carol. La fiecare colţ al coridorului, o livrea în albastru şi argint stă la pîndă şi mă împinge înapoi către bariera doamnelor de onoare şi a ofiţerilor reglementari care stau drepţi pe lespezile tari şi lucitoare ale marii săli cu pereţi albi, cu mese de refectoriu în marmură, în care o aşteptăm pe regină.

PAUL MORAND (1935)

 

COMENTARII DE LA CITITORI