Restaurante, birturi şi cafenele din Bucureştii de altădată (1)

in Alte știri

În Bucureştii de odinioară, pe lîngă restaurantele din cadrul hotelurilor au mai apărut şi localuri de sine stătătoare, unele mai mari, altele mai mici, în funcţie de posibilităţile patronilor. Dacă înainte vreme, viaţa publică bucureşteană era prea puţin evidentă (excluzînd evenimentele majore din viaţa unui om: nuntă, botez, înmormîntare), totul desfăşurîndu-se mai mult în familie, cu timpul, mentalitatea s-a schimbat, luarea mesei în oraş cu prietenii, ori cunoştinţele devenind o obişnuinţă, cu precădere pentru cei avuţi. Acest lucru a fost, multă vreme, apanajul bărbaţilor, femeile dominînd în interior, în căminul lor şi la petrecerile organizate acolo. În lumea aleasă bucureşteană se spunea că se merge la masă, în oraş, împreună cu familia, numai atunci cînd se răspundea invitaţiei unui bărbat holtei, ori din provincie, care nu găsea alt mijloc de a mulţumi pentru ospitalitate celor pe care îi invita la restaurant. Dar asta nu era o regulă, familiile aveau şi altfel de motivaţii pentru a ieşi împreună la cîte un mare local bucureştean. Desele ieşiri în oraş, pentru prînz sau cină, au început să devină o obişnuinţă pentru unii bucureşteni. În acest mod se stabileau mai repede relaţiile, ideile circulau cu mai multă uşurinţă, „noul”, la fel, iar modul de viaţă căpăta, treptat, o altă perspectivă.

Restaurantele aveau proprietari atît români, cît şi străini. Cinicul călător Derblich considera că doar cei care erau „croitori ruinaţi, trăgători de cortină dubioşi, coafori invalizi, meşteri cîrpaci, funcţionari comerciali suspecţi, pe scurt, oameni cărora le este tăiată orice cale pentru o experienţă mai bună”, luau în arendă o ospătărie, ori deschideau un restaurant. Cele mai faimoase restaurante ale Capitalei nu se deosebeau cu nimic de cele ale marilor oraşe occidentale şi erau, de regulă, cele ale marilor hoteluri: Hugues, Capşa, Frascatti şi Grand Hotel du Boulevard. Acolo veneau mai ales parlamentarii din provincie, burlacii elitei bucureştene şi străinii de seamă, care ne vizitau ţara. Seara, în saloane îşi făceau apariţia familiile bogate ale Capitalei, abia ieşite de la teatru, ori de la concerte, venite acolo să „supeze”. Un restaurant deosebit, fără hotel, a fost Restaurantul Iordache Ionescu, din Strada Covaci, numit aşa după numele proprietarului. Renumele restaurantului s-a datorat mîncărurilor tradiţionale delicioase, băuturilor de calitate, dar şi serviciilor ireproşabile şi muzicii celor mai vestiţi lăutari ai vremii: Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Lică Ştefănescu şi mulţi alţii. Local cu specific românesc, cu patron român, avea puţini clienţi autohtoni, în schimb era întotdeauna plin de oaspeţi străini, cu deosebire francezi, englezi şi americani.

Un alt restaurant de marcă în epocă a fost Restaurantul Guischard, de pe Strada Ştirbei Vodă nr. 12, aparţinînd francezului Guischard, un local bine întreţinut, frecventat mai ales de membrii coloniei franceze şi de către funcţionarii români. Prînzul şi cina se serveau ,,ŕ la carte”, sau cu preţ fix. Prînzul costa 2,50 franci, iar cina 3,50 franci, cu vinul inclus pentru clienţii dornici de preţuri fixe.

Un local despre care s-a tot scris a fost Grădina Raşca, aflată pe locul unde astăzi se ridică Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, deschisă de un ceh cu un nume imposibil de pronunţat pentru români: Hrtscha. Românii l-au adoptat şi i-au spus Raşca. Iarna, grădina era închisă, nu însă şi restaurantul. Bucătăria era bună, la fel şi preţurile. Se putea juca biliard, se bea multă bere şi se asculta muzică. Pînă tîrziu în noapte cînta orchestra lui Wiest şi, uneori, se asculta muzică militară. Dacă bărbaţii veniţi acolo erau din înalta societate, nu acelaşi lucru se putea spune despre femeile care se preumblau prin grădină şi care constituiau o atracţie a locului. Clientela de iarnă era exclusiv germană.

Birturi

Alături de restaurante şi grădini se aflau birturile, şi ele tot un fel de restaurante, dar de o mai mică anvergură, care au ajuns să capete o pondere tot mai mare printre localurile din Capitală. Birturile făceau obiectul amatorilor, îndeosebi de bucătărie românească, în care grătarul avea un rol de căpetenie. Mai puţin pretenţioase decît restaurantele şi cu preţuri acceptabile, birturile adunau la mesele lor o diversitate de oameni dornici să mănînce şi să bea ieftin, dar şi bine. Nici provincialii nu ocoleau aceste localuri în trecerea lor prin Bucureşti. Date consemnate în anul 1834 dezvăluie faptul că românii consumau alcool cu două ocazii: la încheierea unei înţelegeri legate de o tranzacţie, cînd adălmaşul era obligatoriu, şi de sărbători, mai ales duminica. Se considera că atracţia cîrciumii asupra românului nu era determinată de patima băuturii, ci mai mult de nevoia de comunicare şi de socializare. Comparîndu-i pe români cu ruşii, Paul Morand afirma că pe român beţia nu-l atrage, acesta mulţumindu-se cu „vinurile locale cu nume frumoase”. Studiile au arătat că şi clasele sociale bogate consumau, cu moderaţie, alcool, în ciuda ofertei ispititoare de vinuri şi băuturi fine.

Numărul birturilor a fost destul de mare, atît în centru, cît şi la periferie, iar patronii erau îndeosebi alogeni, mulţi dintre ei fiind germani. Însă nici românii nu lipseau.

Localurile româneşti erau apreciate datorită porţiilor de mîncare mari, delicioase şi ieftine. „În toate birturile româneşti, la Iordache, la Constantin, la Enache, pe Strada Academiei, la cele de mîna a doua, precum Leul şi cîrnatul, Zdrafcu, Purcel etc., o fleică valora 40 de bani, o vrăbioară – 80 de bani, un cîrnat patracian – 40 de bani, un fel de mîncare cu sos între 40 şi 80 de bani, cele de 80 de bani fiind mîncărurile din pasăre, vînat sau peşte”. Birtul lui Constantin, deschis pe locul fostului restaurant La clopoţel, în apropierea Hotelului Continental, „a avut vază, multă vreme, pentru bucătăria aleasă şi buna conducere”. Mai tîrziu, acestui birt i-a luat locul restaurantul unui alt român: Epurescu.

Birtul lui Enache, de pe Strada Academiei, aflat într-o singură încăpere, cu 4 mese, avea o excelentă bucătărie ieftină, cu specific românesc. Mai era şi Birtul lui Cristodor, de la capătul Căii Victoriei, spre Dîmboviţa.

Localurile de la periferie erau, şi ele, destul de multe, mult mai cunoscute fiind birturile: Suzana, Trei ochi sub plapumă (se numea astfel deoarece localul avea un tablou în care proprietarul era înfăţişat în pat cu nevasta, care îşi pierduse un ochi, luptînd vajnic cu nişte hoţi veniţi la furat), Pariziana ş.a.m.d., la care, ocazional, apăreau şi clienţi din centru. Adevăraţii obişnuiţi ai localului erau, însă, oamenii din mahalale, care veneau acolo nu pentru „a lua masa în oraş”, ci pentru „a trage un pui de chef”. De regulă, locuitorii mahalalelor nu se prea îndepărtau de casele lor, aşa încît, pentru ei, preferate erau cîrciumile cele mai apropiate, de unde grătarul şi vinul bun nu lipseau. Din categoria acestui gen de localuri făceau parte ,,cel al lui Moş Pascale din Dichiu, Hagi Ghiţă Făgădău, de pe Romană-Teilor, al lui Cantili, de pe Moşilor şi din Batiştei, al lui Gherghiceanu din Zece Mese şi al lui Niţă Berechet din Popa Nan”, dar şi multe altele. O descriere sugestivă a cîrciumii de mahala, pentru care timpul nu a adus mari schimbări, ne-a lăsat-o Henri Stahl. La geamurile care se voiau şi vitrină era arborată „aceeaşi frumoasă perdea de sticle colorate, cu fel de fel de bunătăţi în ele, aceleaşi borcane mari de vişinată ca rubinul, cu murături ca un mozaic de pietre scumpe… La stradă, un cuptor rudimentar de cărămidă şi pămînt galben, cu vase de aramă ce ispiteau călătorii flămînzi, iar alături grătarul murdar, negru şi unsuros, lîngă care mititeii stăteau aliniaţi ca soldaţii sub paza muştelor zglobii. Aceiaşi patricieni zemoşi, cleioşi şi roşii, înşiraţi pe un băţ suspect, aceleaşi perdele de pastramă neagră cu dungi galbene, marmoreene, atîrnate de uşă, aceleaşi felii sîngerînde, de vacă asasinată, transformabile în fleici, pîrjoale, vrăbioare, prin îngrijirea părintească a băiatului de prăvălie”.

Spre deosebire de români, germanii au fost consideraţi un popor care nu se putea împotrivi consumului de alcool. Proverbele şi expresiile româneşti culese la sfîrşitul Secolului al XIX-lea sînt foarte sugestive în privinţa interesului manifestat de germani pentru consumul băuturilor alcoolice, unul dintre ele spunînd că „Neamţul crede-n băutură şi unguru-n înjurătură”, sau „Vorbeşte nemţeşte” (adică e beat), şi multe altele. Nu era de mirare mulţimea de localuri nemţeşti deschise atît în centru, cît şi la periferie. Localurile patronilor germani erau binecunoscute clienţilor bucureşteni şi frecventate de români, dar şi de străini. Un astfel de local era şi Birtul Günter, în spatele Pasajului Român, pe Strada Cîmpineanu, unde erai servit cu 4 feluri de mîncare pe zi, vin şi desert, dacă aveai un abonament de 80 de lei pe lună, dar şi berăria şi birtul cu bucătărie germană ale lui Gerbert, mai tîrziu Osvald, tot pe Strada Cîmpineanu, colţ cu Strada Regală, unde găseai mîncare bună, dar mai ales vestita bere. Iată atmosfera care domnea, de regulă, într-un astfel de birt nemţesc: „La birturile nemţeşti te serveşte cineva foarte anevoie, şi chelnerii trebuie să pună cîte 10 minute de interval ca să aducă un fel de bucate… În sala biliardului se aflau foarte mulţi greci, nemţi, români mai puţini. Unii citeau jurnale nemţeşti, fiindcă numai de acestea erau acolo, alţii jucau table, domino, cărţi, şi 2 inşi, biliard”. La periferie, se găseau localurile germane La Cerb, Epure, Vulpe, Înger, Leu, La calea ferată, La Coroana, Clopotul, Trandafirul, La Telegraf, La Elveţian, Judecător, Ferdinand etc. Acolo erau locurile de întîlnire ale meseriaşilor germani, unde beau, adesea, vin nu tocmai curat, ori bere stricată, sau cîte o ceaşcă de ceai, dar erau şi zone unde se încheiau afaceri, se legau prietenii, ori se încingeau bătăi. Astfel de localuri nu aveau o viaţă prea lungă, unele dispărînd la fel de repede cum au apărut. Adesea, într-un an se puteau schimba şi cîte 5-6 patroni. Germanii nu se mulţumeau numai cu aceste localuri, fiind, adesea, întîlniţi şi într-o serie de restaurante din cartierul Izvor: Restaurantul Suisse, Restaurantul Ghintslel, Restaurantul Germania, Restaurantul Puţul cu apă rece ş.a. Grădinile-restaurant erau foarte răspîndite în Bucureşti, cum ar fi: Grădina Stavri şi Grădina Union, pe Strada Ştirbei Vodă, Grădina Creţu, pe Strada Negru Vodă, Grădina Giuvara, pe Strada Şerban Vodă, Grădina Văraru, pe Strada Călăraşi, Grădina Viişoara, pe Strada Principatele Unite, Grădina Anton, pe Strada Gorgani, Grădina Şepcaru, pe Strada Lucaci etc. Toate aveau în comun o bucătărie foarte puţin variată, ieftină, dar mai ales, cu multă muzică. De la Gara Filaret la Mitropolie, grădinile-restaurant erau răspîndite peste tot, cu mîncarea lor nu tocmai de calitate, dar foarte condimentată, şi cu multă băutură. Foarte aproape de Gara Filaret se aflau două astfel de localuri mai cunoscute: Restaurantul American şi Restaurantul Curcan. Speciale erau două grădini din Herăstrău, „celebre în analele galanteriei”, care ofereau amatorilor supeuri servite de chelneri discreţi.

Extrem de populare printre cei din mahalale erau Grădinile cu dulap. Văzute de francezul Marsillac, dulapurile erau nişte leagăne „de un gust foarte primitiv”. Spunea el că prin mahalalele oraşului erau cam 50 de astfel de construcţii, care cunoşteau apogeul mai ales în zilele de sărbătoare, cu deosebire de Paşte, cînd lumea venea în număr foarte mare acolo. „Leagănul este o şarpantă lată şi grea, de care sînt ataşate un fel de lăzi, în care amatorii, bărbaţi şi femei, se aşază fără reticenţă. Clarinetul cîntă, lada grosolană trosneşte şi maşinăria greoaie se învîrteşte, scîrţîind din balamalele ruginite”. Bucuria de pe feţele oamenilor merita văzută.

Berării

Românii au fost, în general, consumatori de vin şi ţuică, fără a fi consideraţi, la fel ca nemţii, ori ca ruşii, nişte împătimiţi ai băuturii. Berea a pătruns mai tîrziu la noi şi a început a avea căutare, pe scară largă, după 1880.

La început, berea, venită din Occident, a constituit un lux, ca mai toate produsele importate. De altfel, nici nu avea prea mare căutare, vinurile noastre româneşti, atît de bune, satisfăcînd toate gusturile. Treptat, însă, au apărut fabricile de bere (încă de la începutul Secolului al XIX-lea), mai apoi localurile specializate. Chiar dacă românilor le-a trebuit ceva timp pentru a aprecia calităţile acestui produs, berea, odată ajunsă pe piaţă, a început să concureze vinul. Cel dintîi local de acest gen se pare că a fost cel al lui Georges Kosman, care reunea şi berăria, şi bodega, unde se adunau, la mesele umbrite de marii castani, o serie de bucureşteni de vază ai oraşului. Acolo a început să funcţioneze şi firma lui Ignat Mircea. Una dintre cele mai vechi şi vestite berării din Capitală a fost cea a fraţilor Mircea: Nicolae, Victor şi Ignat, veniţi în Bucureşti din Transilvania, la sfîrşitul Secolului al XIX-lea. La început, berăria şi-a desfăşurat activitatea în Hanul Zlătari, de pe Calea Victoriei, apoi s-a mutat în clădirea unde este astăzi restaurantul Carul cu Bere, edificiu ridicat în 1879 de către un arhitect austriac. Berăria avea inscripţionat pe firmă un car încărcat cu butoaie de bere, tras de 2 cai, şi inscripţia „La carul cu bere”, scriitorul umorist Vasile Pop spunîndu-i, însă, „La berea cu carul”. Localul, care poate fi admirat şi astăzi pentru decoraţiunile sale interioare – picturi murale, vitralii, lambriuri, stucaturi şi elemente de feronerie -, a ajuns vestit nu doar datorită berii, care se servea direct din butoaie, dar şi din pricina preparatelor sale culinare. Printre specialităţile casei, un loc de frunte l-au avut crenvurştii cu hrean. La fel de apreciată era şi salata de boeuf. Nicolae Mircea, rămas singurul patron al berăriei, după despărţirea, într-ale negoţului, de fraţii săi, era foarte priceput şi la vinuri, pe care la aducea din cele mai renumite podgorii, le păstra în condiţii speciale cîţiva ani, şi numai după aceea le dădea muşteriilor, fini cunoscători. George Coşbuc obişnuia să vină, adesea, în acest local, unde, alături de Octavian Goga, I.L. Caragiale şi mulţi alţii petrecea nopţi albe cu vin, bere şi poezie. Tot acolo a închinat şi ultimul pahar cu vin, înainte de accidentul de automobil căruia i-a căzut victimă unicul său fiu, în data de 29 august 1915, pe Valea Oltului.

La 1893, I.L. Caragiale a deschis, în asociaţie cu un consilier comunal, un anume Mihalcea, o berărie numită Mihalcea şi Caragiale, spre stupoarea boemei literare, care nu putea asocia harul scriitorului cu o îndeletnicire atît de prozaică. Cu toate că berăria nu a avut cine ştie ce succes, Caragiale, scriitorul-berar, s-a încăpăţînat să deschidă şi o altă berărie, Gambrinus, în 1901, care a rezistat, totuşi, mai mult decît toate celelalte pe care le luase în antrepriză. Avîndu-l casier pe poetul Ion Păun-Pincio, el se lupta s-o scoată la capăt cu datoriile şi cu Fiscul, motiv pentru care prietenii îl necăjeau într-una pentru alegerea făcută. Răspunsul a venit simplu: „Iancu Luca Caragiale/ Vinde berea cu măsură,/ Face şi literatură,/ Însă nu face parale”. În cartierele mărginaşe, pentru muzică şi petreceri lumea se ducea la grădinile fabricilor de bere Luther şi Opler, iar mai tîrziu, la cea a lui D. Marinescu-Bragadiru, la capătul Căii Rahova. Muzica se asculta „cu bere proaspătă, cu crenvurşti, cu şuncă, unt şi ridichi”. La începutul Secolului al XX-lea, este amintit faptul că, la Grădina Bragadiru, la fel şi la Oteteleşanu şi la grădina cafenelei de la Hotel Bulevard, „în locul muzicilor militare începuseră să cînte orchestre în felul celor din Praterul vienez, conduse de dirijori ca Peters sau Eduard Strauss”, aduşi special de la Viena.

Cafenele (1)

Un spaţiu aparte a fost rezervat cafenelelor, datorită rolului special pe care l-au avut în viaţa socială şi spirituală a Capitalei, chiar dacă ele au apărut, de fapt, din premize economice. Şi aici au excelat străinii. Dacă la început orientalii erau cei care patronau astfel de localuri, odată cu noile transformări din societatea bucureşteană, occidentalii au deschis noi localuri, cu totul altfel decît era populaţia Capitalei obişnuită.

Cafenelele au apărut la noi ca urmare a influenţei turceşti, însă nu turcii sînt cei care au dat viaţă acestui local, şi nici arabii, după cum unii autori înclină să creadă. Mai degrabă a fost o inovaţie persană, preluată de turci, termenul de cafenea venind din limba persană, unde ,,kahve-hane” semnifică „un loc al cafelei”, mai exact o „casă a cafelei” (,,kahve” – „cafea”, iar ,,hane” – „casă”). După cum îi spune şi numele, cafeaua deţinea ponderea în cererile consumatorilor, dar, pe lîngă ea, şi-a făcut loc şi ceaiul, care a ajuns, treptat, să egaleze acest produs atît de apreciat, dacă nu chiar să-l întreacă. Narghileaua era, şi ea, la mare preţ într-un astfel de local. Nu se ştie precis dacă şi jocurile de noroc făceau parte din tipicul cafenelei persane, dar acest lucru este deosebit de vădit la turci, care în acele locuri mai jucau şi zaruri, table, sau ghiordum (joc de cărţi).

Este greu de spus cînd au apărut primele cafenele la noi. Întîia atestare documentară este din 1667, cînd un turc pe nume Hamie, sau Hamid, fost ienicer al sultanului, ţinea în Tîrgul de Sus o ,,cahvenea”, pe care înainte de a muri a vîndut-o, cu 65 de piaştri, tot unui turc. Cu timpul, numărul cafenelelor a început să crească. Astfel, dacă în 1832 erau 38 de astfel de localuri, în 1872, potrivit ,,Dicţionarului statistic” al lui Frunzescu, numărul acestora a ajuns la 100 de cafenele.

Proprietarii acestor localuri au fost mai mult străini (turci, greci, nemţi), românii dovedindu-se mai puţin receptivi la acest soi de îndeletnicire, fapt întărit şi de către unul dintre contemporanii acelor vremuri, care scria: „Cele mai multe cafenele erau ţinute de germani şi cîteva de greci. În această profesiune, românii nu excelau. Aproape nu existau cafenele româneşti”. La noi, cafenelele au îmbrăcat două forme: una orientală, iar cealaltă occidentală. Dacă la început predominau cafenelele orientale, murdare şi pline cu fum de narghilea, care se pare că n-au avut niciodată un bun renume, treptat, locul lor a fost luat de cele „europene”, elegante şi spaţioase, cu mese din marmură, cu ziare şi reviste occidentale şi cu biliard. Călătorii străini povesteau că pe malul Dîmboviţei se putea vedea, încă din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, o mulţime de cafenele turceşti pline cu bulgari, albanezi şi tătari, care, în porturile lor populare, puteau fi văzuţi cu picioarele încrucişate, fumînd ciubucuri şi narghilele şi privind cum se scaldă bucureştenii în apele de o curăţenie îndoielnică ale Dîmboviţei. Totuşi, cafenelele occidentale s-au impus repede şi nu numai prin luxul afişat, dar şi prin calitatea şi diversitatea produselor pe care le făceau: cafea, ceai, băuturi alcoolice şi răcoritoare, dulciuri, produse de patiserie şi cofetărie. Aceste cafenele mari şi frumoase au fost ridicate cu deosebire în centru, profitul încasat de pe urma lor dovedindu-se destul de însemnat. La periferie, au rămas să funcţioneze, un timp, vechile cafenele turceşti, neîngrijite şi pline de fum de narghilea, dar mai ieftine şi despre care informaţiile sînt mai puţine.

Cafenelele de factură occidentală erau, şi ele, ale lumii selecte bucureştene, situate, firesc, în centrul oraşului, localuri ale bancherilor, ale negustorilor, numite astfel în funcţie de clienţii care le frecventau, unele amplasate în centru, altele, dimpotrivă, aflate la periferie, despre care se ştiu mai puţine lucruri, iar altele rău famate, frecventate mai mult pentru jocurile de noroc ce se practicau acolo.

Cafeneaua Capşa, rezervată lumii bune bucureştene, era un spaţiu luxos, cu preţuri pe măsură. Politicieni, aristocraţi, bancheri, industriaşi, dar şi ziarişti frecventau acest local, unde se discutau, se analizau şi se puneau la cale toate combinaţiile politice de la ordinea zilei şi unde se alcătuiau pînă şi listele ministeriale după fiecare criză de Guvern. Negustorii şi oamenii de afaceri, precum şi misiţii îşi aveau, şi ei, cafenelele lor, cum era Cafeneaua Schreiber, de pe Strada Lipscani, Cafeneaua Naţional, de pe Strada Doamnei, Cafeneaua Bristol, de pe Strada Academiei, Cafeneaua Colaro, Cafeneaua Macca etc.

(va urma)

 

LELIA ZAMANI

COMENTARII DE LA CITITORI