Restaurante, birturi şi cafenele din Bucureştii de altădată (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

România pitorească

 

Cafenele (2)

Aflată pe Strada Stavropoleos, Cafeneaua La Brenner era o casă cu un etaj şi o curte mare. Acolo era locul de întîlnire a agricultorilor. Arendaşi şi proprietari, greci în mare parte, se adunau şi jucau cărţi (stossul era cel mai la modă) pe sume foarte mari. Localul aparţinea tot unui grec, pe nume Colaro, care, mai tîrziu, a ridicat, pe Strada Smîrdan, hotelul şi restaurantul ce i-au purtat numele. Înainte, pe locul unde s-a ridicat Hotelul Colaro, se găseau o casă mai mică şi o cafenea curăţică, ţinută de un german pe nume Labes.

Cafeneaua Strobel, din Strada Lipscani, era proprietatea unui german şi era foarte îngrijită. Avea un restaurant, două biliarde şi era căutată mai mult de cei din clasa de mijloc. La cafeneaua de la Hotelul Concordia Nouă se întîlneau mai mult evreii. În a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, unele cafenele, cu deosebire cele de pe Podul Mogoşoaiei, au devenit locuri predilecte ale boemei literare şi artistice, care, în lipsa unui spaţiu special destinat ei, a început să le frecventeze zilnic. De regulă, actorii şi scriitorii nu erau obligaţi să consume în astfel de localuri. Patronii îi tolerau datorită numelor şi faimei lor, care era de natură să atragă clientela cu bani. Mihai Eminescu, oaspete permanent al cafenelelor, a sperat mereu la înfiinţarea unei case a scriitorilor. Aceeaşi dorinţă o manifesta şi Alexandru Vlahuţă, pentru ca „toţi cei ce ţin o pană în mînă, fără deosebire de credinţă, să se întrunească, să discute să se ajute”, însă, pînă la împlinirea acestui deziderat, cafenelele, spaţii reale şi mai tot timpul deschise, îi aşteptau primitoare. Una dintre cele mai vechi cafenele bucureştene frecventate de oamenii de litere şi de artă a fost Cafeneaua Bruzzesi. Aceasta se găsea la parterul Hotelului Orient, de pe Podul Mogoşoaiei. A fost deschisă, în anul 1853, de un fost combatant în armata lui Garibaldi, italianul Francesco Bruzzesi, refugiat şi stabilit în Bucureşti, de unde şi numele cafenelei. În anul 1877, acesta a fost numit consul al Italiei la Bucureşti, iar localul a fost preluat de căpitanul de cursă lungă Andrei Tripovici, de origine dalmată, numele cafenelei rămînînd, însă, neschimbat. Prea multe date nu există despre acest local, dar se pare că era destul de apreciat şi frecventat de intelectualitatea vremii, de către Mihai Eminescu, I.L. Caragiale (care îl şi aminteşte în schiţa ,,Mici economii”), Alexandru Vlahuţă, Alexandru Macedonski.

Cafeneaua Fialkovsky, celebră în epocă, considerată un fel de ,,Chat Noir” bucureştean, era, deopotrivă, cafeneaua societăţii alese din Capitală, a politicienilor, a scriitorilor şi a artiştilor. Cafenea „europeană” de mare notorietate, ea a fost deschisă de un polonez românizat, pe nume Fialkovsky, nume pe care l-a dat şi cafenelei. Foarte întreprinzător şi priceput, Fialkovsky a profitat de evenimentele istorice de la jumătatea Secolului XIX şi le-a oferit ofiţerilor străini veniţi în Bucureşti, care dispuneau din plin de bani, distracţiile pe care şi le doreau. În vara anului 1853, a luat în arendă Grădina Waremberg, pe care a inaugurat-o destul de repede, acolo concertînd, timp îndelungat, celebrul Ludovic Wiest. Tot atunci a închiriat Casa Török, din Strada Cîmpineanu, unde a deschis un local foarte apreciat, dar şi o cofetărie. Cafeneaua era încăpătoare şi somptuoasă, exista şi o sală cu mai multe mese de biliard, iar alta unde se puteau juca table, ghiulbahar şi nesfîrşite partide de domino. În local se serveau ceai, cafea, produse proaspete de patiserie, lichioruri, precum şi alte băuturi alcoolice, dar ponderea o deţinea berea. Paharul mare de Bragadiru costa 45 de bani, iar paharul mic – 20 de bani. De asemenea, clienţii puteau beneficia de lectura a diferite jurnale franţuzeşti, nemţeşti, dar şi româneşti.

Pe mesele de marmură ale acestei cafenele, stropite de cafea şi cerneală, se puteau citi versuri, cum ar fi: „La Fialkovsky-n cafenea/ Talente grămădite-o sumă/ Cam multă apă se consumă/ Şi rar se bea cîte-o cafea/ La Fialkovsky-n cafenea”. Zilnic, cafeneaua strîngea, la mesele ei, o serie de scriitori şi artişti: „Veneau acolo la mese, asupra cărora exercitau un fel de proprietate, Bonifaciu Florescu, profesorul de limbă franceză, glumeţ şi veşnic distrat, Mircea Dimitriadi, fratele Aristizzei, poet şi autor dramatic, George Buzoianu, geograful delicat şi fin în aprecierile lui literare, Alexandru Macedonski, maestrul, ca şi Cincinat Pavelescu, Radu Rosetti, Alexandru Obedenaru şi mulţi alţii”.

În cafeneaua Fialkovsky se citeau poezii, se comentau bucăţi literare, se croiau articole de ziar, se făceau glume. Toată lumea vorbea tare: „Bonifaciu povestea că, distrat cum era, de altfel, întotdeauna, i-a spus birjarului «ŕ la maison», iar acesta l-a dus la «Malmezon», şi cu glas subţiratic poruncea chelnerului să-i aducă un şvarţ şi un creion, ca să scrie la marele dicţionar la care începuse, şi n-a apucat să-l isprăvească, în timp ce comesenii ceilalţi au observat că a venit cu umbreluţa nevestei, luînd-o din greşeală, în graba de a nu întîrzia la «ceasul cafenelei». La altă masă, «maestrul Macedonski asculta cu Mircea Demetriad cum le citea un neofit, cu tonalităţi nazale, versuri de începător, aşteptînd cuvîntul de încurajare», care, din partea maestrului, nu întîrzia niciodată. În această cafenea şi-a scris Macedonski multe dintre poeziile sale, «fumînd cu lăcomie din ţigareta sa istorică de chihlimbar galben, despre care spunea că a aparţinut unui rege al Poloniei»“.

(va urma)

LELIA ZAMANI

COMENTARII DE LA CITITORI