Restituiri, după 12 ani

in Alte știri

Biruinţa de la Podul Înalt

 

Stimaţi ascultători, acesta e întîiul meu Mesaj pentru voi în Noul An, 2003.

Astăzi, 10 ianuarie, este o zi mare în Istoria Poporului Român. N-o căutaţi prin ziarele care au apărut în dimineaţa acestei zile, fiindcă n-o veţi găsi. Tot ce veţi găsi sînt intrigi, denunţuri, anunţuri matrimoniale de-a dreptul pornografice, performanţe ale ţigăncilor care scot argintul viu din omul mort şi dezleagă cununiile, dar veţi mai găsi şi anchete-şantaj, care imediat încetează atunci cînd firma, sau regia criticată începe să cotizeze cu reclame şi sponsorizări la publicaţia respectivă.

Ca scriitor cu 15 cărţi publicate, cred că am autoritatea morală să trag un semnal de alarmă cu privire la naufragiul presei din România, care, cu aparenţa că ar fi ,,cîinele de pază al democraţiei“, nu face decît să alerge cu limba scoasă după bani, bani şi iarăşi bani, după profituri cît mai mari, încercînd să devină din a 4-a putere în stat prima putere, deşi, vorba fostului preşedinte american Richard Nixon, n-a votat-o nimeni. Ziua cea mare despre care vorbeam o veţi găsi, însă, în letopiseţele Neamului, însemnată pe Evangheliare de către egumeni şi preoţi evlavioşi, aşezată la icoanele mîndriei naţionale, de mîinile cucernice ale femeii românce şi ale învăţătorilor de ţară. Azi, este 10 ianuarie. La 10 ianuarie 1475, Ştefan cel Mare a repurtat o victorie extraordinară împotriva Imperiului Otoman, în locul numit Podul Înalt, nu departe de oraşul Vaslui. Am să reproduc un pasaj din celebrul îndreptar îngrijit de academicianul Constantin C. Giurescu, mica sa enciclopedie, intitulată ,,Istoria României în date“, pe care o port întotdeauna cu mine, aşa încît o am şi acum în bagajul meu, aici, la Bran, de unde vă vorbesc. Citez: ,,1475, ianuarie 10. Lupta de la Vaslui. Armata Moldovei (cca. 40.000 de oşteni, dintre care mulţi răzeşi, 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de poloni, avînd şi 20 de tunuri), condusă de Ştefan cel Mare, atacă la Sud de Vaslui, cam la jumătatea distanţei dintre Rahova şi Lipovăţ, pe o zi ceţoasă, într-un loc mlăştinos, mărginit de păduri, armata turcă (cca. 120.000 de oşteni şi numeroasă artilerie) condusă de Hadîm Suleiman Paşa, beglerbegul Rumeliei, însoţită de un corp de oaste al lui Laiotă Basarab, şi obţine o strălucită victorie asupra invadatorilor, cu un larg răsunet european. Timp de trei zile după aceea, cavaleria uşoară moldovenească a urmărit şi a distrus mare parte din armata năvălitoare în retragere. După cum mărturisea Sultana Valide Mara, văduva Sultanului Murad I, «niciodată o oaste turcească n-a suferit o astfel de înfrîngere»“ – am încheiat citatul. Atunci, Papa Sixtus al IV-lea l-a omagiat pe tînărul voievod al Moldovei, numindu-l ,,Atlet al Creştinătăţii“. Era, să nu uităm, anul 1475, la numai 22 de ani după cucerirea marii cetăţi Constantinopole de către turci, epocă de teribilă expansiune a Islamului în Europa. Tînărul Ştefan s-a însurat cu Maria de Mangop, o descendentă a împăraţilor byzantini, tocmai pentru a demonstra că românii drept-credincioşi sînt moştenitorii Byzanţului, denumit ,,A doua Romă“. Ce se întîmpla atunci în lume? La 1475, murea Paolo Ucello, descoperitorul perspectivei în pictură, prin faimosul tablou reprezentîndu-L pe Isus în giulgiu, dar, parcă în compensaţie divină, în acelaşi an se năştea Michelangelo. E lesne de imaginat ce s-ar fi ales din Europa creştină dacă reduta Moldovei ar fi cedat, aşa cum avea să cedeze, după cca. 50 de ani, reduta Ungariei, în bătălia de la Mohacs, din 1526. ,,Toate acestea sînt Istorie, s-au petrecut acum mai bine de o jumătate de mileniu“ – îmi pot spune unii şi alţii, mai ales din tînăra generaţie. Au perfectă dreptate, dar i-aş ruga să remarce un lucru, destul de greu de remarcat, pentru că este ca aerul pe care îl respirăm şi la care luăm aminte abia atunci cînd nu-l mai avem: e vorba de limba română, în care unii şi alţii iau distanţă faţă de Istorie, sau o demitizează. Fără bătălia de la Podul Înalt, fără alte biruinţe răsunătoare ale strămoşilor, eu bag mîna în foc că astăzi n-am mai fi vorbit limba română, care este cea mai fidelă şi mai legitimă urmaşă a ,,latinei populare“ – ,,latina vulgata“, care se vorbea în Roma antică. Încercaţi să vă gîndiţi la proporţiile taberelor beligerante de atunci: e

ca şi cum, astăzi, o ţară minusculă, ca Liechteinstein, de pildă, ar bate formidabila maşină de război a NATO! Destinul a făcut ca, în tinereţe, să scriu o piesă de teatru despre acea pagină de aur a cronicilor ţării: titlul ei era ,,Secerişul de iarnă“, după o expresie metaforică a lui Nicolae Iorga, avîndu-l pe bunul meu amic Mircea Albulescu în rolul lui Ştefan cel Mare, piesă difuzată, în premieră, la Teatrul radiofonic pentru copii şi tineret, în anul 1976. Fiind un om serios în profesia mea de scriitor, m-am documentat mult pe tema asta, în special la Biblioteca Academiei Române. Piesa a fost difuzată din 1976 pînă în 1989 de numeroase ori, pentru ca, după ruptura musculară suferită de societatea românească în urmă cu 13 ani, ea să fie trecută la index, alături de celelalte lucrări dramatice ale mele. Iar aici nu e vorba numai de prigonirea mea ca om şi ca autor, ci şi de un blestemat curent de opinie, instaurat de nişte mercenari fără ţară şi fără scrupule, care injectează venin în starea de spirit a românilor. Risipiţi de crivăţul pustietăţii pe meleagurile noastre, tot felul de irozi ai minciunii şi ai deşertăciunii încearcă să extirpeze nervul sentimentului naţional, predicînd prin manualele alternative, prin emisiuni de Televiziune, publicaţii sau simpozioane, teza conform căreia în lumea modernă nu mai e recomandabil să fii patriot şi că statul-naţiune şi-ar fi trăit traiul, şi-ar fi mîncat mălaiul. De 13 ani încoace, o liotă de netrebnici pune la stîlpul infamiei tot ce e românesc, spurcă însemnele şi simbolurile demnităţii naţionale, insultă memoria lui Ştefan cel Mare, care, vezi, Doamne, ar fi fost un afemeiat, deci nu trebuia să fie sanctificat, dar insultă şi memoria lui Mihai Viteazul, care ar fi fost un aventurier şi un condotier, ca şi amintirea lui Alexandru Ioan Cuza, a lui Mihai Eminescu, a Mareşalului Antonescu, a altor corifei ai ,,mîndriei de a fi români“. Toată lumea are voie să-şi glorifice înaintaşii, să arboreze drapelul naţional, să intoneze cîntecele vechi ale înălţării sufleteşti, aşa cum fac americanii, francezii, englezii, israelienii, ruşii, germanii, spaniolii, italienii – numai noi, românii, am fost vaccinaţi de bursierii Sörös, de femeia-komisar Zoe Petre şi de colaboratoarea sa Alina Mungiu, de profesionişti ai diversiunilor, de teapa unor Silviu Brucan, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Radu Ioanid, Robert Kaplan şi alţii ca ei. Ceea ce nu e posibil pe alte meridiane, la noi devine posibil. Nicăieri în lume nu este dublat numele unui mare oraş de o denumire aberantă, într-o altă limbă – numai la noi se poate ca Municipiul Cluj-Napoca să capete şi denumirea ungurească de Koloszvar, care readuce în actualitate revoltătorul Diktat de la Viena, cu cortegiul său de atrocităţi împotriva românilor, dar şi a evreilor din Ardealul de Nord-Vest, ucişi în mod barbar de Hitler, Horthy şi Szalaszy. Nu mai departe decît miercuri, 8 ianuarie 2003, postul de radio ,,Deutsche Welle“, care face, pe faţă, o politică pro-hungaristă, minţea că numele de Cluj ar fi fost preluat de români de la ungurescul Koloszvar, cînd, în realitate, Cluj vine de la cuvîntul latin „clusius“, adică, „loc închis, fortificaţie“. Neştiutorul de carte este un oarecare Horaţiu Pepine – asta e culmea ridicolului, să porţi numele unui mare poet roman, Horaţiu, dar să fii bîtă la limba latină, care pentru alţii e o limbă străină, inclusiv pentru unguri, dar pentru noi, românii, e rădăcina limbii materne. Printr-o simplă Hotărîre de Guvern, care încalcă şi Constituţia, şi Legea Administraţiei Publice Locale, şi toate cutumele interne şi internaţionale în domeniu, numai şi numai pentru a se da satisfacţie organizaţiei teroriste UDMR, românilor li se răsuceşte cuţitul în rana provocată de al II-lea război mondial. Pînă acum, Guvernul a falsificat numai sondajele de opinie – de acum înainte, văd că falsifică şi raporturile demografice din ţară, adică Recensămîntul populaţiei.

Iată de ce e nevoie de Partidul România Mare. Pentru a arăta tuturor că nimeni nu-şi poate face de cap în ţara asta, împotriva Istoriei, a Spiritului Public, a Logicii, a Bunului-Simţ. Acesta e filonul de aur al Naţionalismului Luminat, promovat de absolut toate popoarele care se respectă şi pe care îl cultivăm şi noi. Ţările de pe bătrînul continent se pot integra în Europa Unită numai cu valorile lor inconfundabile, doar cu Specificul Naţional al lor. Noi vom fi respectaţi doar ca români, nu ca o massă amorfă, născută din laboratoarele de clonare ale unor secte fără Patrie. Acesta e secretul succesului politic al meu şi al Partidului România Mare: noi am fost şi am rămas oameni de caracter, iubitori de Neam şi Ţară, la fel cum au fost părinţii şi lanţul generaţiilor de înaintemergători. Noi spunem un ,,Nu!“ categoric împotriva dezrădăcinării, alienării, umilirii, barbarizării ţării noastre.

Îmi plec fruntea şi genunchii dinaintea acelui uriaş care a fost Ştefan cel Mare şi Sfînt, muşatinul dătător de legi şi datini. Astăzi, 10 ianuarie, ar fi trebuit să se tragă clopotele pe toată întinderea ţării, în semn de osana creştină pentru românul cu inimă de leu, care a domnit 47 de ani şi a salvat Europa de puhoaiele otomane. Am să închei cu cîteva dintre nemuritoarele versuri ale capodoperei lui Eminescu, ,,Doina“: ,,Ştefane, Măria Ta/ Tu la Putna nu mai sta/ Las’ Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă./ Doar S-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mîntui neamul tău“… Sus inima, români!

Corneliu Vadim Tudor

(Textul a fost citit de autor la Radio România Actualităţi, în seara zilei

de 10 ianuarie 2003)

COMENTARII DE LA CITITORI