Restituiri: PANDREA

in Polemici, controverse

În urmă cu vreo 15 ani, în mansarda din „Ana Ipătescu“, care adăpostea redacţia ,,Luceafărului”, apăru, într-o seară de vară, un om cu faţa pămîntie, slăbit, puţin adus de umeri, cu o privire încă vie, plină de o tragică adîncime, în care abia îl mai recunoscui pe cel ce se numise în realitate Marcu Balş, avocat, pamfletar, scriitor de o mare culoare, din familia lui Arghezi şi N.D. Cocea, unul dintre cei ciţiva condeieri de mare anvergură, care îmi hrăniseră tinereţea cu paginile lor pline de flacără. Sosea dintr-o mare nedreptate despre care, după aceea, nu amintea decît în treacăt, fără aerul martirilor de profesie, fără nici un fel de revendicare în glas, deşi nu era un resemnat şi nu se împăcase niciodată cu ideea că ar fi greşit cu ceva în credinţele sale, pe care le cunoşteam cu toţii de mult. Oltean de prin părţile Jiului, dacă nu mă înşel, exeget al lui Brâncuşi, din cugetările căruia ne-a produs spontane artificii de gînd, apărător al multor personalităţi antifasciste pe care le susţinea la bară în faţa inchiziţiei organelor judiciare ale burgheziei şi dictaturii militare, Petre Pandrea îşi înscrisese de mult numele pe lista celor urmăriţi de Serviciile Secrete ale Reichului lui Hitler. Cartea sa despre Germania frumosului Adolf – apărută în vremuri cînd mulţi scriitori dormeau în conştiinţă, cînd Olguţele şi zarzării înfloriţi fermecau visurile unor cititori drogaţi cu literatură roz – surprinsese şi zguduise pe mulţi. Gîndirea tăioasă a autorului, uluitoarea lui inteligenţă, verva pamfletară cu care ridiculiza ceremonialul odios al făclierilor care umpleau nopţile walhale cu miros de răşină amestecat cu sînge, demascarea imposturii în uniformă şi cizme, avertismentul grav pe care-l dădea nu numai cititorului român dar şi Europei întregi, şi ea cuprinsă de o visare narcotică, alimentată cu filme de propagandă, cu defilări şi demonstraţii sportive la o Olimpiadă de operetă, care a rămas o sinistră parodie a ideii de pace, iată meritele în eternitate ale acestui mare bărbat, care îşi risca libertatea şi chiar viaţa în anii cînd trupele hitleriste sugrumaseră vechiul continent.
Recitit astăzi, după epilogul din mai ’45, după ce toate bilanţurile tragediilor au fost încheiate, după ce martorii unor suferinţe fără sfîrşit depuseseră în tribunale mărturia lor, paginile lui Pandrea rămîn o pledoarie pentru generaţiile tinere care trebuie să ia aminte la ceea ce ar putea să le mai aştepte, o reînviere a doctrinei crucii încîrligate.
Dar Pandrea era nu numai un mare scriitor politic. Opera lui, în fapt, nici nu a fost încheiată. Un sfîrşit neprevăzut, rapid, l-a silit să scrie ultima literă. Dar din ceea ce ne-a lăsat mai sînt încă multe pagini necunoscute. (…)
Pandrea era un strălucit spadasin, un mînuitor exacerbat al cuvintelor-petardă, proza lui era ca un bombardament de mine pe un cîmp de luptă, substantivele care cădeau ca nişte fuzee pe metrul pătrat: niciodată poate n-a existat un pamfletar român atît de sistematic şi irefutabil în argumentele sale. Dacă vorbim de tactica pămîntului pîrjolit în materie de războaie, putem spune că Pandrea a fost un devastator al reputaţiilor celor mai bine întemeiate, nelăsînd nici o speranţă adversarilor săi. Avea sprinteneala unui boxer care te loveşte din toate părţile cu o viteză ameţitoare. Fraza lui era eclatantă, explozivă, subminatoare şi proza lui, în întregime, îţi tăia respiraţia. Asociaţiile cele mai neaşteptate cădeau ca o ploaie de vară asupra subiectului, care era nimicit cu o îndeminare de mare chirurg.
Subsemnatul şi-a permis să facă din acest om un personaj într-unul din romanele sale. Operaţia era destul de delicată, pentru că numele sub care apărea era destul de transparent şi textele folosite din opera acestui viu şi arzător om de faptă nu au fost modificate nici măcar cu o iotă. (Personajul e Pavel Condrea, din romanul ,,Incognito”, vol.I. – n.red.) Am vrut să fac, în felul meu, o restituire meritată pentru că, iată, o uitare nedreaptă apasă pe memoria marelui dispărut. Nu ne putem permite să-i ignorăm pe Iorga, pe Pârvan, pe Densuşianu, ca să nu mai vorbesc de alte mari figuri ale culturii noastre, numai pentru că ei nu au corespuns cu totul ramei în care o cronica absurdă vrea să-i introducă.
Petre Pandrea face parte din falanga iluminiştilor români, a celor care, văzînd cu o clipă mai devreme viitorul, au încercat să tragă după ei mulţimile de-atîtea ori minţite şi de-atîtea ori înşelate…
EUGEN BARBU (1987)

COMENTARII DE LA CITITORI