Revelaţiile durerii

in Restituiri

Există o categorie de oameni care n-au curajul de a trăi, care nu îndrăznesc să-şi mărturisească durerile sau să lupte cu insuficienţele lor proprii într-o dramatică adversitate şi care, dintr-o pudoare metafizică, evită marile probleme şi fug de ultimele consecinţe. Împotriva acestei pudori metafizice, care-şi oferă rădăcinile într-o obscură deficienţă vitală şi într-un nemărturisit sentiment de inferioritate, trebuie să ne intensificăm noi ura, împotriva acesteia trebuie să izbucnim necruţători, într-o violenţă implacabilă. Trebuie să avem curajul ultimelor consecinţe, chiar dacă acest curaj ne-ar duce dincolo de cultură. Şi de ce nu ne-am bucura cînd avîntul nostru ar depăşi cultura şi ne-ar deschide zone de existenţă originare, primordiale, de o calitate intrinsecă şi nederivată? Dacă prin cultură se înţelege stil, formă, echilibru armonios şi un sistem cristalizat şi consistent de valori, atunci mai avem ceva de aşteptat de la cultură? Destinul nostru implică fenomenul culturii numai ca o etapă. Numai aceia au destin, care vin cu o fatalitate în cultură şi continuă cu această fatalitate dincolo de cultură. Cine a simţit ceea ce înseamnă barbarie şi apocalips îşi dă imediat seama de ceea ce înseamnă depăşirea culturii şi plictiseala de cultură.

Ceea ce este revoltător la aşa-zişii culturali şi care condamnă filosofia vieţii este fuga lor de datele biologice primare, de fatalităţile vieţii, de sîmburele metafizic al acestei vieţi, faţă de care toate valorile spiritului şi ale culturii sînt numai elemente derivate şi de o deconcertantă istoricitate. De ce nu vor ei să înţeleagă caracterul „simbolic“ al culturii, complexul de simboluri ca un fenomen ce ne închide accesul ontologic al fiinţei? Toţi aceşti culturali nu vor să vadă dincolo de simboluri, ci le acceptă ca atare, autonome şi consistente, închegîndu-le în structuri fixe şi impermeabile, de o scandaloasă rigiditate. Şi astfel se învîrtesc ei în cultură ca într-o lume de forme reci, sterile şi nevitalizabile.

Culturalilor, orice elan exagerat li se pare un atentat împotriva culturii; orice tendinţă de înţelegere intuitivă a iraţionalului, ca o deviere reprobabilă din cadrele culturii. Închistaţi în cultură, refuză o înţelegere a vieţii, le e frică de datele originare ale vieţii şi numesc platitudine tristeţea de a fi constatat insuficienţele organice ale acestei vieţi. A-ţi pune problema sensului acestei lumi sau a face o apreciere asupra condiţiei tragice a omului în existenţă li se pare o indiscreţie inadmisibilă, o avîntare sterilă şi inutilă. Pentru ei, cultura înseamnă o apărare, o limitare a problemelor, o artă a discreţiei, o stilizare şi o formalizare a vieţii, din care este o absurditate să ieşi. Decît să avem mîndria acestei absurdităţi, pasiunea infinită a excesului, a demoniei şi a nebuniei metafizice. „Pudoare metafizică“ şi „nebunie metafizică“, iată termenii unui dualism, dintre care întîiul te poate duce la mediocritate, iar al doilea la sinucidere. A te pasiona de filosofia vieţii înseamnă a avea în fiecare moment conştiinţa începutului şi conştiinţa sfîrşitului, înseamnă a fi barbar şi apocaliptic. Poziţia comodă şi suficientă în simbolismul culturii, satisfacţia de valorile date, eliminarea misterului din cadrul unei problematici, încîntarea în finit şi acceptarea formei ca pe un absolut nu pot duce decît la o existenţă confortabilă, neinteresantă, echilibrată şi sterilă. Se spune: ce rost au problemele d-voastră, dacă după ele n-aţi ajuns decît la biologie? Dar oare biologia să fi fost înfundătura noastră? Unde sînt transfigurările, sentimentul muzical al existenţei şi voluptăţile stărilor aeriene, combinate cu cele de tristeţe şi dramatism? Biologia noastră este o biologie transfigurată, întunecată şi adîncită de nopţi, de mistere, de chinuri şi iluminată de extaze, de beatitudini şi de visuri. Destinul nostru izvorăşte din confuzia aceasta primordială şi din acest haos iniţial. Dispreţuiesc scepticismul uşor al oamenilor care consideră problema morţii, a neantului etc. ca irelevante şi nefecunde pentru o atitudine de viaţă. Dacă a fi „cult“ înseamnă a trece pe lîngă aceste probleme, atunci praful să se aleagă de cultură şi de toţi aceia care se anemiază în ea.

EMIL CIORAN
(Rampa, anul XV, nr. 4728, 15 oct. 1933, p. 4.)

COMENTARII DE LA CITITORI