Revenirea lui Vadim

in Editorial

Motto: „Popor românesc, nu uita niciodată/ Că nu eşti urmaş de fricoşi şi bastarzi/ La tine acasă cît faci ochii roată/ De dragul eroilor veşnic să arzi”. (Adrian Păunescu – „Iancu la Ţebea”)

De cîţiva ani, românii se împart în două categorii: cei care s-au retras într-o împăcare cu neputinţa sortită – mioritică, s-ar putea spune – şi cei care trăiesc o mulţumire a alienării. Prima categorie este a generaţiei mele, a oamenilor care au visat, care au avut o educaţie a demnităţii şi idealului; din a doua categorie fac parte tinerii, cei care sînt la vîrsta victimelor societăţii de consum, a modelului de viaţă inoculat şi indus prin toate mijloacele moderne. De fapt, este caruselul nemilos al coloniei şi al celor care realizează sau nu că trăiesc în „frumoasa lume nouă”, în vivariul lui Orwell, în experimentul lui Huxley, joacă drama conştiinţei lui Sinclair Lewis şi sînt prinşi în cursa de şoareci în care Steinbeck îi regăseşte, episodic, ca oameni. În cele trei-patru condeie pe care le-am pomenit regăsiţi abisul deşertăciunilor care ne înghite de 30 de ani încoace.

 America şi Marea Britanie au dat lumii scriitori magnifici, iar scrierile acestora au fost manifeste ale trezirii, de o înţelegere şi analiză a dramei umane duse la extrem, o precizie a trăsăturilor trăirilor incredibilă, nu ştiu, dar uneori, cu toată dragostea mea pentru scriitorii ruşi şi andini, în pofida admiraţiei pentru autorii germani şi francezi, am impresia că arta scrisului dedicat direct omului – contemporanului – atinge culmea la americano-britanici. Şi, cu toate acestea, acolo, în imperiul Albionului şi în marele stat al dolarului s-a născut alienarea despre care vorbesc eu azi! Genialii lor scriitori au aruncat cea mai rece şi pură apă în ochii contemporanilor lor –, dar asta nu a folosit la nimic, sistemul a funcţionat implacabil, luînd locul destinului pentru conaţionalii lui Huxley, Orwell, Lewis, Steinbeck etc., etc.

Ruşii nu se ocupă de oameni, ci de îngeri şi demoni. Ruşii trăiesc în icoanele lui Rubliov, în pandemoniul lui Dostoievski, de aceea ruşii nu se înclină în faţa realităţii, ci în faţa lui Dumnezeu, ori se opun (destinu)Lui, mînaţi parcă de demoni, de atîtea ori în istorie.

Sîntem la confluenţa dintre cele două gîndiri, a celor două firi. România e o ţară de basm, populată cu pitici – cu pitici care se cred uriaşi, iar cînd văd un uriaş spun că este un personaj nefiresc, care nu poate duce povestea la un bun sfîrşit, numai ei, piticii, pot face asta.

Las metafora şi matafizicul – situaţia reală e dramatică! Minciuna este cuvîntul de ordine, vine de peste tot şi acoperă adevărul în toate domeniile. Avem creştere economică fulminantă, dar nici oamenii nu au bani, nici nu răsar fabrici şi uzine, metrouri şi cartiere, ca pe vremea în care Ceauşescu strîngea cureaua.

Mi se pare că românul seamănă cu un turist, care vede pe potecă un indicator, dar nu către cabană sau spre vîrf, ci spre prăpastie. Mi se pare că românii sînt îndemnaţi să se arunce în prăpastie, la fiecare pas: în prăpastia morală, îmbrăţişînd toate perversiunile degenerării occidentale; în prăpastia economică, îndatorîndu-se ca persoane şi se caţără, transformînd ţara dintr-o mare uzină, într-o tarabă, care are în dreapta casa de amanet şi în stînga agenţia de pariuri, iar în faţă farmacia; în prăpastia politică, aducînd prin aşa-zisa democraţie vrajbă între fraţi, dar şi pătrunderea, prin grupuri de interese, a celor mai corupte şi incompetente persoane; în fine, în prăpastia diplomatică, transformînd „ţara păcii între popoare” în bastionul răfuielilor marilor puteri, dar şi în cîmp de bătaie, deocamdată doar informaţional.

De ce se întîmplă toate astea? Explicaţia e simplă – cei care au dorit să supună ţara, să o transforme într-o colonie, au lovit unde trebuie: încet, încet, au fost eliminaţi toţi oamenii cu spirit puternic şi ştiinţă de carte. Străinii au ştiut cum să ne îngenuncheze! Ne mai învîrtim în jurul cozii perorînd despre prietenii din Europa sau din America? De la finanţele mondiale sau de la organizaţiile transnaţionale?

De aceea spun că soluţia nu vine din afară; românii au nevoie de un om puternic şi patriot, care să adune în jurul său oameni puternici şi patrioţi. De aproape 30 de ani ne plecăm la străinătate, la „investitorul străin”, la „partenerul strategic”, la „fondurile europene”… Oameni buni, chiar sînteţi nebuni? Cîţi Dragnea, Gorghiu, Băsescu şi alte creaturi de genul acesta vă mai trebuie? Da, ştiu, sînt printre cei care au spus că Dragnea e un om care înţelege momentul – nu reneg aceste spuse, dar Dragnea a fost şi este învins de slăbiciunea lui de caracter. Teama de a pierde şefia, poate şi libertatea, îl domină; a încercat să scape de teamă înconjurîndu-se de aşa-zişi fideli, în realitate nişte parveniţi, fără calificare, cu singura calitate, slugărnicia. Nu poţi fi patriot şi om politic de anvergură – şi să arunci ţara în criză după bunul tău plac! Să vii cu alde Guffy Vîlcov, marele finanţist de cimitir, să dai jos guvernul, exact cînd încep să iasă la iveală dezvăluiri senzaţionale despre mizeriile sistemului, cum se cheamă asta? Şi uite că alt personaj supradimensionat, Tăriceanu, ţine isonul! Cine e Tăriceanu? A ajuns printr-o conjunctură dubioasă premier, impus de tupeul de bandit politic al lui Traian Băsescu, a făcut praf rezervele lăsate de Adrian Năstase, a îmbuibat o clientelă politică imensă, apoi a profitat de o altă conjunctură şi s-a agăţat în cuiul puterii şi funcţiilor pentru el şi camarilă. Da, omul vorbeşte bine, dar atît! Cu el, cu Băsescu şi cu Geoană, România a luat viteză pe panta coloniei! Caracterul celor trei – iată trei cărămizi de gîtul bietei ţări!

În momentul de faţă, văd o criză totală şi o singură soluţie – renaşterea lui Vadim! Desigur, nu una fizică, dar una în spirit; un grup de oameni care să nu facă rabat nici la idei şi cuvinte, dar nici la exemplul personal, un grup care să nu pactizeze cu mizeriile politice numite partide parlamentare. Exact cum ar fi făcut Vadim azi! Sigur, cei care s-au lipit de conducerea PRM bîzîie ca muscocii pe hîrtia de prins muşte – tinerii poate nu mai ştiu ce înseamnă asta, dar cei mai în etate îşi aduc aminte, căutaţi bine şi parcă-l vedeţi şi pe alde Popescu pe-acolo! Care Popescu? Eh, un muscoci oarecare, urcat şi el în vîrful care i se potriveşte…

Deci, hai la treabă, nu mai e timp! O mai avem pe Lidia, mai sînt atîţia foşti oameni importanţi ai marelui PRM, sînt şi patrioţi care nu au făcut parte din PRM, dar au dovedit că au spirit! Am mai spus-o, uitaţi-vă cum a ridicat Nicolae Ceauşescu ţara – pentru el au contat patriotismul şi pregătirea, nu faptul că omul fusese legionar, liberal sau orice altceva condamnat în diferite perioade. România are nevoie de toţi oamenii buni, cum are nevoie de toată istoria ei! România are nevoie de prieteni, dar în primul rînd are nevoie să se respecte singură, nu să se atace singură, din interior. Poate face un lider politic actual această adunare a spiritului românesc? Cu siguranţă, nu. De aceea e nevoie de revenirea lui Vadim.

Vadim sîntem noi toţi, care, iată, încă vibrăm cînd auzim numele lui, dar mai ales numele lui ne uneşte într-un efort comun pentru ţară. Vadim sîntem noi – şi noi trebuie să ne revenim! E timpul, am dormit destul!

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI