Revista ,,Dacia literară”

in Lecturi la lumina ceaiului

 

În anul 1838, abia întors de la studiile din Franţa şi din Germania, Mihail Kogălniceanu editează, împreună cu Gheorghe Asachi, directorul ziarului ,,Albina românească”, suplimentul literar ,,Alăuta românească”. Dar, fie că nu s-a înţeles cu patronul ,,Albinei”, fie că voia pentru revista sa mai multă libertate de exprimare, Kogălniceanu s-a gîndit să-i invite la colaborare şi pe scriitorii munteni. În acest scop, el s-a dus la Bucureşti şi l-a vizitat pe Grigore Alexandrescu, cu o recomandaţie din partea lui Costache Negruzzi. Impresionat de proiectul artistic, poetul muntean i-a promis sprijinul. La fel a procedat şi cu Ion Heliade Rădulescu. La Iaşi, lucrurile au mers mai lesne, căci pe C. Negruzzi şi pe V. Alecsandri îi cunoştea de la ,,Albina românească”. Aşa a apărut ,,Dacia literară”, la 30 ianuarie 1840. (Numărul al doilea va fi editat abia în 1869). Era o revistă groasă, programată să conţină zeci de pagini. Pe prima pagină, sus, scria: ,,«Dacia literară», sub redacţia Mihail Kogălniceanu, tom. I. Ianuarie-Iunie 1840. Iassi, la Cantora jurnalului, 1840” (,,Cantora” însemnînd tipografia revistei). Kogălniceanu se sprijinea financiar pe domnitorul Mihail Sturza, pe care îl servea ca adjutant, pe abonaţi, pe prieteni, dar şi pe propriile venituri. Dacă reconstituirea Daciei era, din punct de vedere politic şi administrativ, imposibilă, Kogălniceanu visa înfăptuirea ei măcar în plan literar. De aceea, în paginile revistei sale, pe lîngă moldoveni şi munteni, urmau să se reunească şi scriitori din Transilvania, precum Gh. Bariţiu şi T. Cipariu, din Bucovina şi din Basarabia. Revista a apărut nu ,,sub direcţia” lui Kogălniceanu, ci „sub redacţia“ sa, iar primul articol, intitulat ,,Introducţie”, purta semnătura acestuia, însoţită de calificativul de ,,redactor răspunzător”, nu de acela de director. Revista trebuia să apară, lunar, în cîte 80 de pagini. Dar, la 6 luni după tipărirea primului număr, cuprinzînd 484 de pagini, plus încă 47 de file de documente, publicaţia şi-a încetat, brusc, apariţia. De ce a dispărut?

  1. Cîteva răspunsuri le-am găsit expuse în lucrarea ,,Tinereţe”, apărută în anul 1941, la Editura ,,Socec”, sub semnătura istoricului literar Petre V. Haneş. Cercetînd revista păstrată în Biblioteca Academiei Române, el a găsit mai multe explicaţii, aparţinînd scriitorilor epocii. Astfel, V. Alecsandri face legătura cu o cronică plastică, a lui Kogălniceanu, la un tablou al lui Asachi, reprezentîndu-l pe domnitorul Alexandru cel Bun. În această cronică, M. Kogălniceanu îi aduce un subtil elogiu voievodului moldovean: ,,Dintre toţi principii Răsăritului Europei, el avea cea mai mare influenţă”. Desigur, aceste rînduri aveau să-i cadă greu domnitorului Sturza, gelos pe renumele predecesorului său. De asemenea, nici turcii şi nici ruşii, suveranii şi protectorii Moldovei, nu priveau cu ochi buni isprăvile acestui ,,erou nebiruit”.
  2. Un alt răspuns îl dă Petre V. Haneş, făcînd legătura cu un articol publicat, în 1885, de Iacob Negruzzi, în revista ,,Convorbiri literare” şi bazat pe amintirile lui Costache Negruzzi, tatăl său, în care îşi exprima convingerea că ,,Dacia literară” a fost oprită din cauza unui alt articol al lui Kogălniceanu, intitulat ,,Xenomania”. Acel articol era îndreptat împotriva scriitorului rus Demidoff, care afirmase că moldovenii şi muntenii sînt urmaşii ungurilor (?!). Se vede treaba că patriotismul furibund al lui Kogălniceanu fusese interpretat drept xenofobie, şi trebuia pedepsit în vreun fel.
  3. În opinia istoricului A.D. Xenopol, suspendarea revistei a fost cauzată de publicarea poeziei ,,Anul 1840”, a lui Grigore Alexandrescu.
  4. Parcurgerea atentă a tuturor articolelor scoate în evidenţă temperamentul virulent al lui Kogălniceanu, care l-a făcut să-i atace pe boieri cu acuzaţia că nu-şi iubeau neamul. Cităm: ,,Odată, un boier a zis într-o adunare strălucită: «Cînd aş şti că în trupul meu este o singură picătură de sînge român, mi-aş tăia braţul să scap de dînsa!». Ei bine, ce este de aşteptat de la un asemenea patriot şi (de la) mulţi ca el?”. Nu sînt iertaţi nici oamenii politici – români şi străini. La fel, Turcia era nesocotită făţiş. Şi nici Rusia, luată în discuţie, în problema Basarabiei.

În primul număr al revistei ,,Dacia literară”, M. Kogălniceanu publică articolul ,,Introducţie”, care trasează liniile directoare ale literaturii noastre moderne. Primii paşi în această direcţie îi făcuse Ion Heliade Rădulescu, prin articolele sale, apărute după 1829, în ziarul ,,Curierul românesc”. Aflaţi sub înrîurirea romantismului european, scriitorii noştri vor arde etapele parcurse de literatura europeană şi, timp de o jumătate de secol, vor asimila – concomitent – iluminismul, romantismul, clasicismul şi realismul incipient. Aşa se face, spre exemplu, că scriitori precum V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi şi I.H. Rădulescu sînt şi romantici, şi clasici, iar M. Eminescu şi Al. Macedonski încep prin a fi romantici şi clasici, cu vremea, ei excelînd şi ca modernişti. Epoca în care se impune ,,Dacia literară” se remarcă prin polimorfism. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor în mai multe domenii: literatură, presă, teatru, politică, învăţămînt. Ei cultivă, simultan, mai multe specii literare: nuvelă istorică, dramă romantică, pastel, comedie, fabulă.

În ,,Introducţie”, articolul-program atît de comentat, de-a lungul timpului, Kogălniceanu dezvoltă cîteva principii de critică literară, care vor fi urmate de scriitorii epocii:

– Literatura şi Limba Română trebuie să fie la fel pentru toţi românii. Prin aceasta, cărturarul moldovean urmărea să întărească unitatea naţională, fiindcă, în tot ceea ce se tipărea, existau numeroase elemente lexicale şi de stil, care ţineau de caracterul local. ,,Dacia literară” trebuia să fie eminamente românească, promovînd, în paginile ei, scriitori moldoveni, munteni, bănăţeni, bucovineni şi basarabeni. ,,Ţelul nostru – ţinea Kogălniceanu să se explice – este realizarea dorinţelor ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

– Literatura să fie de calitate. Kogălniceanu deplîngea faptul că, în vremea lui, se publica mult, dar scrierile erau lipsite de valoare. Trecuse vremea cînd I.H. Rădulescu le cerea tinerilor să scrie orice şi oricum, numai să scrie româneşte. Kogălniceanu este primul literat de la noi care pune accentul pe valoare. ,,Critica mea va lăuda în conştiinţă ce este bun, dar va descuviinţa ce este rău”.

– Literatura să fie originală. Pînă la apariţia ,,Daciei literare”, traducerile şi imitaţiile erau bine primite. Perioada cuprinsă între anii 1820 şi 1840 reprezintă apogeul lor. Însă, Kogălniceanu se pronunţă ferm împotriva acestei tendinţe: ,,Dorul imitaţiei a făcut, la noi, o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional…”.

– Literatura să se inspire din trecutul ţării, din pitorescul ei şi al obiceiurilor. În locul traducerilor şi al imitaţiilor de aiurea, Kogălniceanu propune elemente din specificul naţional: ,,Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sînt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi, şi la noi, sujeturi de scris, fără să avem, pentru aceasta, trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”. Această recomandare, care a fost percepută ca un îndemn, a contribuit la progresul literar din epocă.

Kogălniceanu şi-a adus o contribuţie însemnată şi în promovarea criticii literare la noi, astfel încît, după doar două decenii, prin eforturile lui T. Maiorescu, ea va deveni o ştiinţă racordată la critica modernă europeană.

* În concepţia lui Kogălniceanu, ,,critica trebuie să fie negativă şi constructivă”. Se publica mult în perioada paşoptistă (1830-1860) şi, mai ales, scrieri de proastă factură. De aceea, critica trebuia să fie neîndurătoare: ,,Cine n-are mania de a fi autor?… Într-o asemenea epocă, în care se publică atîtea cărţi, este nevoie de o critică nepărtinitoare, aspră, lăudînd pe cele bune şi aruncînd în noianul uitării pe cele rele”.

* Critica să fie obiectivă. ,,Vom critica – scria Kogălniceanu – cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrariului, nu vom fi arbitri în judecăţile noastre literare”.

* Critica să respecte adevărul. Acesta era un alt comandament pe care Kogălniceanu se angajează să îl respecte: ,,Judecăţile mele literare să fie întemeiate pe adevăr, şi adevărul să-mi fie singurul idol”.

Partea de literatură a revistei ,,Dacia literară” este de o valoare incontestabilă. Acele pagini au constituit debutul unor scriitori care, în scurt timp, îşi vor confirma valoarea. Aici a debutat V. Alecsandri, cu nuvela ,,Buchetiera de la Florenţa”. Gr. Alexandrescu a apărut cu poezia ,,Anul 1840”, care conţinea expresia unor îndrăzneţe avînturi spre libertate. Poetul muntean nu avusese curajul să o publice în Bucureşti, iar aici o semnează cu iniţiala ,,U”. Şi nici redacţia nu avusese curajul să reproducă, în întregime, cuvîntul ,,tîlharilor”, din versul: ,,Că lumea moştenire tîlharilor s-a dat”, ci l-a redus la literele ,,tha”. În ediţiile ulterioare, Gr. Alexandrescu – se pare, cuminţit – va înlocui inflamantul cuvînt cu altul: ,,despoţilor”. În sfîrşit, tot în ,,Dacia literară”, C. Negruzzi va impune, în literatura noastră, nuvela istorică şi socială, publicînd scrierile ,,Alexandru Lăpuşneanu”, ,,Zoe” şi ,,O alergare de cai”.

Un alt merit al revistei ,,Dacia literară” este acela că a făcut propagandă pentru răspîndirea literaturii la noi. Astfel, la 1840, încă nu aveam un public cititor şi, din această cauză, se vindeau foarte puţine cărţi, iar bieţii scriitori abia dacă îşi puteau achita jumătate din cheltuielile tiparului. Critica lui Kogălniceanu se îndrepta împotriva boierilor care ar fi putut sprijini mişcarea literară originală, dar nu o făceau, preferînd doar cărţile franţuzeşti. Revista i-a omagiat şi pe scriitorii dispăruţi în floarea vîrstei: Ionică Tăutu (1798-1830), Vasile Cârlova (1809-1831), Alexandru Hrisoverghi (1811-1837), Daniil Scavinschi (1795-1837). Desigur, nici repertoriul Teatrului Naţional din Iaşi nu a fost cruţat, pentru că era alcătuit numai din piese franţuzeşti. În cele din urmă, revista a reuşit înlocuirea directorului T. Stamati, cu un comitet, format din V. Alecsandri, C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu, care va promova din ce în ce mai multe creaţii româneşti.

Deşi avea doar 23 de ani, Mihail Kogălniceanu şi-a dovedit din plin patriotismul, sentiment care avea să-l anime o viaţă întreagă: şi atunci cînd, ca prim-ministru, a sprijinit reformele lui Al. I. Cuza, şi cînd, în 1877, ca ministru de Externe, a declarat, în Parlament, Independenţa României.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI