Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Doamnelor şi domnilor,

daţi-mi voie să încep prin a vă mulţumi pentru invitaţie şi să adresez Congresului Extraordinar al UNORD un mesaj de salut şi sincere urări de succes din partea Partidului România Mare! Este o onoare pentru mine şi pentru ceilalţi parlamentari care mă însoţesc să participăm la acest eveniment foarte important în viaţa social-politică a Ţării. Pentru că reuniunea revoluţionarilor din întreaga Ţară are loc într-o perioadă de comă a societăţii româneşti. S-ar putea ca tot ceea ce se va întîmpla aici, în această aulă, să reprezinte şocul electric atît de necesar pentru resuscitarea unui organism care, altminteri, s-ar îndrepta, ireversibil, spre moarte. Într-o Ţară plină de secături, cum spunea Octavian Goga, şi într-o vreme în care toţi şi-au lipit termenul „Naţional” ca pe-un abţibild, şi PNŢCD, şi PNL, şi Alianţa Naţională, pînă şi jocul piramidal autointitulat Fondul Naţional de Investiţii – eu cred că UNORD este singura organizaţie care are dreptul moral să îşi spună „Naţională”. Aidoma primilor colonişti ai Americii, voi, revoluţionarii de la UNORD, sînteţi cei mai temerari, cei mai revoltaţi, cei mai necăjiţi oameni. Aţi vrut să construiţi o Lume Nouă, cu Biblia în stînga şi cu Puşca în dreapta, aţi ieşit în stradă, v-aţi oferit piepturile dezgolite, fiecare zid pe lîngă care aţi trecut putea fi un zid al execuţiei, fiecare banal stîlp de iluminat stradal se putea transforma într-un stîlp al infamiei, la care vă puteau pune, ba chiar v-au şi pus, cîrcotaşii de profesie, cei care nu v-au înţeles, cei care aşteaptă ca totul să se rezolve de la sine şi îi urăsc, din instinct, pe aceia care nu au laşitatea şi mediocritatea lor.

A rememora astăzi, la aproape 11 ani, evenimentele din decembrie 1989 înseamnă a răsuci cuţitul în rana istorică a unui Popor veşnic minţit, batjocorit, tîlhărit. Pentru drepturile sacre ale acestui Popor v-aţi ridicat voi, pentru arborele cu fructe dulci al Libertăţii, gîndindu-vă că aveţi doar o existenţă de trăit şi că e mai bine să fii o zi vultur decît o viaţă întreagă vrabie. Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii! În toate epocile istorice şi pe toate meridianele aşa a fost, mereu au căzut cei mai buni, iar supravieţuitorii s-au simţit trădaţi, jigniţi, priviţi ca un fel de paria ai societăţii. „Canalia de uliţi”, despre care scria doctrinarul naţional Eminescu, n-are altă bucurie decît să stea pe marginea şanţului şi să aplaude ducerea la eşafod a eroilor, care au vrut să facă ceva bun pentru semenii şi pentru Ţara lor. Vă întrebaţi mereu cum a fost posibil să vă fie furată Revoluţia, care e momentul acela în care voi aţi fost daţi la o parte şi s-au strecurat în scenă, din culise, nişte actori pe care nu-i mai văzuserăţi niciodată. Am să vă răspund prin reproducerea unei stampe dramatice, ce se referă la acel declic istoric care a transformat Revoluţia Franceză în contrariul ei, pînă s-a ajuns, din nou, la dictatură!

Niciodată nu strică un apel la Istorie, pentru simplul motiv că numai aşa vom înţelege seriile logice cu care lucrează destinul, şi numai aşa vom cîştiga înţelepciune. Pentru că asta e drama României la ora de faţă: aproape toată lumea vrea să cîştige fie alegerile, fie poziţii privilegiate, fie bani la Robingo sau din alte marafeturi, dar nimeni nu vrea să cîştige minte. Am să reproduc scena tulburătoare, petrecută într-o zi de iulie a anului 1794, la Paris: „E dimineaţă. Apele Senei sclipesc în bătaia soarelui, oamenii zoresc la treabă, în timp ce brancardierii, în număr de 4, care-l transportă pe Incoruptibil la Conciergerie, s-au oprit să mai răsufle la Pont-Neuf. Robespierre e aşezat într-un fotoliu, cu capul învălătucit în bandaje, cu ciorapii căzuţi peste pantofi, cu ochii închişi. (…) O nouă epocă începe, cu noi conducători şi noi victime. Conspiratorii şi-au atins scopul. Franţa îşi însuşeşte victoria lor şi face din ea sfîrşitul Revoluţiei. O dată cu Robespierre, autoritatea iacobină se prăbuşeşte, proorocul e zdrobit şi credincioşii se risipesc în toate vînturile. Conspiratorii care au dat această lovitură de stat nu-şi dau încă seama că nu alcătuiesc un bloc omogen, că s-au adunat laolaltă numai de frica aceluia care acum urmează să moară. Mîine, deosebirile şi duşmăniile dintre ei vor începe. (…) Unde era Poporul ieri, unde va fi mîine? (…) La tot pasul cortegiul se poticneşte. Robespierre deschide ochii şi-i închide, îndată, la loc. Urletele sporesc, cîteva cumetre se iau de mînă şi încing o horă în jurul căruţelor. Un băiat de măcelar înmoaie o mătură într-o găleată plină de sînge de vită şi stropeşte obloanele casei. Robespierre nu vede nimic din această scenă. Sufletul său e atît de îndurerat, încît orice altă senzaţie a dispărut. Simte ca un val ce se sfarmă şi se scurge într-o nedesluşită mulţumire: vino, moarte blîndă, vino repede, frumoasă moarte! (…) Abia pe la 6 şi jumătate seara cortegiul a ajuns la eşafod. Imensa piaţă, de la terasa Tuileriilor pînă la intrarea în Champs-Elysées, e o mare de capete. (…) Din mii de piepturi izbucnesc urlete la fiecare cap care cade în sac. Robespierre a fost lungit pe jos. Nemişcat, el priveşte spre cer, în timp ce prietenii săi mor. Acum, i-a venit rîndul lui Saint-Just. Palid, dar impasibil, cu capul sus – capul lui frumos – el urcă treptele eşafodului; la urechile lui, cerceii se leagănă fără zgomot. Pe dînsul moartea nu-l sperie. Oamenii mari nu mor în pat – a spus el într-o zi. El nu e o victimă a morţii, e stăpînul ei. (…) Robespierre urmează să moară penultimul. Rănitul, legat, e ridicat în picioare şi urcă repede şi hotărît treptele, iată-l acum sub cerul încă luminos al amurgului de vară. Vuietul mulţimii se dezlănţuie ca un uragan. Ce sînt urletele astea? Ce sînt oare miile astea de braţe întinse, miile astea de guri deschise, ochii ăştia? Să fie oare Poporul, Poporul Francez? Nu, e cu neputinţă, am cunoscut doar Poporul, i-am simţit doar răsuflarea, glasul lui m-a mîngîiat noaptea cînd lucram, aplecat peste măsuţa mea. Nu, eu singur ştiu ce e Poporul şi duc taina cu mine în mormînt. Aici, gîndurile îi sînt înterupte. Călăul s-a apropiat de el şi, dintr-o mişcare, i-a smuls bandajul de pe obraz. Îngrozitoarea rană apare, falca atîrnă de un fir, sîngele ţîşneşte din căscătura enormă a gurii. Robespierre scoate un răget atît de puternic, atît de ascuţit, încît e auzit în capătul celălalt al pieţii. O rană care nu mai conteneşte să sîngereze şi un ţipăt atotputernic, de durere – astfel apare în clipa supremă Incoruptibilul, în faţa Poporului, înainte de a fi înhăţat de călău şi culcat sub cuţitul ce cade neînduplecat” – am încheiat citatul din lucrarea „Robespierre”, de Friedrich Sieburg.

Şi în Revoluţia Franceză, şi în Revoluţia Română, îngerul morţii şi-a fîlfîit aripile, cu care a secerat atîtea şi atîtea vieţi nevinovate. În ceea ce ne priveşte, un Occident cinic a vrut un spectacol de 5 stele, în direct, şi l-a avut. După care ne-a abandonat din nou, ca de atîtea ori de-a lungul Istoriei. Am rămas noi cu morţii noştri, să ni-i plîngem, să ni-i îmbălsămăm, să ni-i îngropăm, să le facem slujbe de pomenire, după datina creştină. Peste 1.000 de morţi – şi nici măcar un singur făptaş!

Aşa ceva numai la noi se putea întîmpla! Primul asasinat de răsunet din Istoria modernă a României a avut loc în iunie 1862, cînd, trecînd cu caleaşca pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei, premierul întîiului guvern al Principatelor Unite, Barbu Catargiu, a fost împuşcat. Avea numai 55 de ani. Ei, bine, nici astăzi nu se ştie cine l-a omorît, deşi toate bănuielile au căzut pe Aga, şeful Poliţiei. Apoi, s-au produs crime politice cu nemiluita, ceea ce ar trebui să ne facă să ne gîndim serios la legenda conform căreia noi, românii, am fi cei mai blajini oameni din lume. Mă refer numai la două asasinate care au zguduit acest Secol XX: împuşcarea savantului Nicolae Iorga şi împuşcarea Mareşalului Antonescu, i-a pedepsit cineva pe criminali? Nici vorbă, au trăit, bine-mersi, pînă la adînci bătrîneţe, unii mai trăiesc şi acum. Mă gîndesc la toate acestea, cu voce tare, pentru că asta vă frămîntă şi pe voi, revoluţionarii, şi e firesc să fie aşa, fiindcă fără morală şi fără dreptate nu putem trăi. Atunci, în preajma acelui Crăciun tragic, s-a murit în sute de feluri, sîngele „mieilor neprihăniţi” a înroşit zăpada, dar, ca un făcut, parcă i-ar fi ucis o ploaie de gloanţe rătăcite, de la vreun poligon prost amplasat, aşa cum am văzut la televizor că s-a întîmplat zilele trecute, cu o femeie din Moldova. Aceasta mi se pare cea mai mare şi mai sinistră MUŞAMALIZARE din întreaga Istorie a României! Nu se poate una ca asta! Ce fel de Justiţie şi Poliţie are România, care n-au fost capabile să prezinte în faţa Ţării nici măcar un singur asasin? Sau poate că n-au avut interesul s-o facă! Am convingerea tot mai fermă că unele forţe politice care s-au perindat dinaintea ochilor noştri n-au vrut să se afle adevărul despre morţii din decembrie 1989. Acei oameni nevinovaţi le mustră cugetul şi nu-i lasă să doarmă, le fac să le sîngereze pîinea în gură, iar icrele negre se fac icre roşii, de sînge, şi morţii aceia le tulbură apa albastră a piscinelor şi vacanţele peste hotare, înspăimîntîndu-i că dolarii din bănci li se fac, peste noapte, scrum şi cenuşă. Numai în pielea unor ucigaşi de copii să nu fi! Aia nu mai e viaţă, e putrezire de viu, parcă furiile Antichităţii greceşti – Eriniile – te hăituiesc şi îţi fac viaţa un iad.

Acum, în clipa în care vă vorbesc, aşa după cum probabil unii dintre dvs. ştiu, trăiesc şi eu nenorocirea unui deces în familie. E cumplit cînd prapurii funerari îţi flutură la poartă, te ghemuieşti în tine, te faci mic, iar în faţa grozăviei care te-a lovit îi dai dreptate Apostolului Pavel, care spunea: „Eu sînt un vierme!”. Şi, totuşi, am scrîşnit din dinţi, m-am mobilizat sufleteşte şi am venit la întîlnirea de azi pentru a lua tărie unii de la alţii, fiindcă avem nevoie şi, dacă nu vom fi uniţi, ne vor aştepta vremuri şi mai grele.

Aduc astăzi, din oraşul-martir Braşov, oraşul iubitei şi regretatei mele mame, un fierbinte omagiu tuturor morţilor ştiuţi şi neştiuţi ai Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, acolo unde sînt, dincolo de bine şi de rău, îi asigur că Patria nu i-a uitat şi le va fi veşnic recunoscătoare! Fără jertfa lor, noi nu ne-am mai fi adunat astăzi, aici, şi nu ne-am mai fi bucurat de cea mai strălucitoare coroană de aur, care e Libertatea. Atunci cînd, prin voinţa lui Dumnezeu şi votul alegătorilor, voi veni la Putere, voi debloca mecanismul infernal al minciunii şi voi afla Adevărul despre genocidul din Decembrie 1989, iar Adevărul, vorba Bibliei, ne va libera! Nicăieri şi niciodată, nimic nu s-a putut construi pe cadavre! Iată de ce n-avem spor şi nu se încheagă nimic, iată de ce se surpă totul şi parcă păşim pe o mlaştină, care ne soarbe la fund, zi de zi, lună de lună, an de an. Şi nu va fi linişte în România şi Dumnezeu nu-Şi va întoarce faţa către noi pînă cînd nu se va şti cine şi din ordinul cui a ucis, cu sînge rece, atîţia semeni de-ai noştri, astfel încît asemenea „abatoare cu public” să nu mai fie posibile niciodată în Ţara noastră! Am să fiu eu apărătorul vostru, tocmai pentru că batjocura la care sînteţi supuşi a ieşit din sfera penală şi a intrat, violent, în conflict cu credinţa creştină care m-a călăuzit întreaga viaţă! Ticăloşia acelora care s-au tot spălat pe mîini, ca Pillat din Pont, deja nu mai intră sub incidenţa Justiţiei – ci sub incidenţa Bisericii. Există crime imprescriptibile, care n-au cum să fie ascunse, şi nici iertate, pentru că însăşi specia umană, prin natura ei, strigă după dreptate. Prea ne cred unii proşti, prea se cred ei nespus de deştepţi, prea se îmbată cu iluzia că dacă ei spală bani negri pot să spele şi petele de sînge din cartea de Istorie. În ceea ce mă priveşte, eu sînt printre puţinii care au consacrat o carte evenimentelor din Decembrie 1989, cu prilejul jubileului de 10 ani – e vorba de „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte”. Totodată, de 10 ani încoace, de fiecare Moş Nicolae, desfăşor programul umanitar intitulat „Orfanii Revoluţiei”, prin care acord daruri celor peste 150 de copii din Bucureşti, pe care acele atrocităţi i-au lăsat fără unul sau fără ambii părinţi. Privirea tristă şi mustrătoare a acestor prichindei, care între timp au crescut, fiindcă aşa e legea firii, ne urmăreşte şi parcă ne cere să facem ce trebuie făcut. Totuşi, vreau să vă întreb: unde sînt acei politicieni care, în primii ani, au jucat mascarada evlaviei creştine pe la tot felul de parastase şi troiţe, dîndu-şi ochii peste cap şi făcîndu-şi cruci pînă la pămînt? Au dispărut ca potîrnichile, putred de bogaţi, şi v-au lăsat pe voi cu rănile şi sărăcia voastră! Ani de zile s-a minţit că eu aş fi împotriva revoluţionarilor, dar uite că eu am rămas lîngă voi.

Doamnelor şi domnilor, am insistat mai mult asupra acestei teme, pentru că ştiu că vă frămîntă şi nu vă dă pace. Mai ştiu că nici dvs., nici eu nu sîntem oameni răzbunători. Românul vede, înţelege şi iartă multe, cu o singură condiţie: să nu fie pălmuit obrazul lui moral, cum scria Nicolae Iorga. Astăzi, societatea românească s-a transformat din „zidul plîngerii” în „zidul morţii”, cum vedeam la bîlciurile copilăriei.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor, 24 august 2000, Sala de Festivităţi a Hotelului ARO, din Braşov; discursul a fost rostit la Congresul Extraordinar al UNORD ’89

Păreri și opinii