Revoluţia noastrã, trãitã şi furatã!

in Război corupției

Sîntem generaţia cea mai puţin favorizatã de marea schimbare din decembrie 1989, aveam atunci 30 şi ceva de ani, şi ce a urmat n-a putut sã ne încadreze nici printre cei de 20 de ani, cu toate speranţele, tupeul şi energia vîrstei, şi nici printre cei deja „copţi“, cei mai în vîrstã, unşi cu toate alifiile şi care au demarat afaceri şi proiecte asigurãtoare pentru ei şi familiile lor de existenţa fãrã griji pentru 2-3 generaţii. Încercãm, în aceste rînduri, sã descriem cum au perceput oamenii de vîrstã medie, cei care au prins în plin ambele sisteme, realitãţile dezumanizante comuniste pe care le-au trãit din plin, dar şi ce perspective s-au deschis pentru aceştia în anii care au urmat, ani ai capitalismului sãlbatic şi de multe ori la fel de dezumanizant. Revoluţie nu înseamnã neapãrat o luptã surdã cu vãrsãri de sînge, cu victime şi cãlãi, cu inocenţi şi vinovaţi, mai important e cã o revoluţie produce schimbãri radicale de sistem, de ideologie, de mentalitate, totul sau aproape totul se reseteazã. Cam asta au simţit românii în primele zile, luni, ani de dupã decembrie 1989. Veneam cu toţii dintr-un sistem absurd, dezumanizant, care în teoria lui era ideal, dar în practicã şi mai ales cum a fost aplicat la noi a marcat negativ şi ireversibil viaţa, gîndirea şi spiritul românesc. Generaţii dupã generaţii plãteam tribut unei iluzii, unei idei aberante – „societatea socialistã multilateral dezvoltatã“ – cu asta erau crescuţi şoimii patriei de la grãdiniţã. În primii ani de şcoalã, deja eram activişti în slujba ideii, pionierii fiind cei care deschideau lupta de clasã cu jurãmîntul lor faţã de partid şi, mai tîrziu, şi faţã de conducãtor. De la vîrste fragede trebuia sã facem compromisuri, sã jucãm roluri false în piese groteşti. Eram învãţaţi de mici cu minciuna, educaţia suferea deci din start, dar şansa era cã în casã toatã lumea vorbea de cît de rãu este şi copilul deja nu mai înghiţea varianta oficialã, nimic nu era mai degradant şi manipulator ca faptul cã sîntem minţiţi. Românul e descurcãreţ, puteam trece relativ uşor peste lipsuri, privaţiuni, frig şi foame, dar ne era greu sã acceptãm ce spunea şi repeta la infinit propaganda, era tot mai greu sã-l suportãm pe Ceauşescu, care încerca sã ne arate o foaie neagrã şi sã ne convingã cã ea este albã! Acest lucru era cel mai dezumanizant; aceastã manipulare ordinarã, care începuse încã din primii ani ai puterii comuniste, era cea care ne agresa fiinţa cel mai mult. Nu muream neapãrat de foame, fiecare se descurca, fiecare avea de Crãciun preparate tradiţionale de porc, iar de Paşti fiecare punea pe masã miel, însã minciuna generalã în care trãiam era cea care ne afecta cel mai mult, mai ales pe noi, cei tineri şi foarte tineri, în acele decenii obsedante. Noi nu cunoscuserãm teroarea puşcãriilor comuniste, pãrinţii şi bunicii noştri o înduraserã, ei, alãturi de alte sute de mii şi de elitele acestei ţãri, suferiserã şi muriserã pentru idealuri, noi scãpaserãm şi tindeam spre normalitate, visam la ea şi, ca tineri, nu doream decît sã avem şi noi ceea ce aveau cei de „afarã“. Dar totul ne era interzis şi unica preocupare a multora dintre noi era sã fugã din ţarã, iar pentru asta, în caz de nereuşitã, mulţi plãteau cu puşcãria sau chiar cu viaţa. În deceniul 8, cureaua s-a strîns la maximum, maximul insuportabil, sau suportabil, cum vreţi s-o luaţi, şi toţi aşteptam sã se întîmple ceva, dar nimeni nu iniţia nimic, mãmãliga întîrzia sã explodeze, nimeni nu îndrãznea vreo contestaţie. „Dizidenţii“ noştri erau cópii palide şi de multe ori ridicole pe lîngã adevãraţii şi constructivii dizidenţi din Polonia, sau Cehoslovacia, singurul care a însemnat ceva inclusiv în ochii occidentului fiind scriitorul Paul Goma, cel care iniţiase, în primãvara lui 1977, un protest mult mediatizat în lumea liberã şi care atrãsese de partea lui mulţi tineri, dar mişcarea a fost repede înãbuşitã, prin expulzarea celebrului scriitor, acesta primind paşaport maro, de culoarea rahatului, paşaport destinat persoanelor fãrã cetãţenie. Nici pînã în ziua de azi, Paul Goma n-a reprimit cetãţenia românã, nici o guvernare n-a fãcut gestul firesc de normalitate… Patria recunoscãtoare, gloria! 1989 a fost anul marilor schimbãri, lumea comunistã se clãtina din temelii, o utopie în care mulţi cu sufletul curat au crezut era pe cale sã se sfîrşeascã, iar România a fost ultima de pe continent care a schimbat orînduirea, cu un mare preţ, însã. A trebuit, încã odatã, sã plãteascã tributul ei de sînge. Jocurile fuseserã demult fãcute la Malta, dar în ţarã conspiraţioniştii o pregãtiserã chiar înaintea lui Bush şi Gorbaciov. Frontul Salvãrii Naţionale exista de 6 luni, totul era organizat, fiecare ştia ce rol va avea, rãmîneau doar scînteia şi massa de manevrã. Nebuni şi dornici de libertate, ne-am aruncat în luptã imediat dupã evenimentele de la Timişoara. Credeam sincer în „Revoluţia noastrã“ şi ziua de 21 decembrie a fost a noastrã, dar dupã aceea tot ce a urmat a fost „al lor“! În acea zi de 21, am crezut, sincer, cã putem muta munţii din loc, cã putem schimba totul. Se întîmpla o minune, era o unitate nemaipomenitã între cei 50.000 de tineri din Piaţa Universitãţii, chemam, fãrã fricã, sã ni se alãture toţi cei care doar treceau prin piaţã sau priveau, îngenuncheam şi spuneam „Tatãl Nostru“ ziua în amiaza-mare, în plin regim ateu comunist, ne rugam pentru morţii de la Timişoara, cîntam „Deşteaptã-te, române!“ şi scandam, fãrã nici o teamã, lozinci împotriva dictatorului. N-aveam nici un program, se ştia ceva de „Punctul 8 de la Timişoara“, dar entuziasmul era prea mare ca sã fim coerenţi şi programatici în acţiunea noastrã. Erau alţii care gîndeau la rece şi care urmau ca a douã zi sã-şi intre în rol, sã ia puterea şi sã decidã soarta noastrã!

Noi am fost exuberanţi şi, sincer, afirmãm cã în 21 decembrie a fost o Revoluţie şi pentru noi, chiar a fost, au fost jertfe în acea noapte, s-a murit pentru libertate, dar se va muri şi mai mult dupã ce ne vom cuceri aceastã libertate. S-a murit pe nedrept, s-a murit pentru cã aşa era scenariul, şi asta nu trebuie uitat, nici iertat! Cei care a doua zi luau puterea aveau nevoie de mia de morţi şi trebuiau sã justifice acţiunea lor de forţã, adicã lovitura de stat, şi pentru asta au inventat teroriştii – trebuiau sã se batã şi ei cu cineva! În numele „cauzei“, s-au fãcut distrugeri inimaginabile, Palatul Regal şi Biblioteca Universitarã fiind doar douã dintre ţintele favorite! Noi încã nu ne treziserãm, eram în piaţã şi pe strãzi de 3 zile şi credeam în ceea ce ni se spunea la TVR-ul liber, dar prima senzaţie de manipulare am avut-o în ziua de 23 decembrie, cînd, dupã focuri intense, Palatul Regal era în flãcãri şi ciuruit, iar pe zidurile Comitetului Central, adicã de unde pleca tirul spre Palat, nu era nici o urmã de glonţ. Nu sîntem neapãrat adepţii teoriei conspiraţiei, cu atît mai puţin atunci, dar n-aveam cum sã nu ne punem întrebarea: „cine cu cine s-a bãtut?!“. Intram într-o nouã erã, o altã erã a minciunilor, apãreau date despre noii conducãtori, lumea era revoltatã şi întreba „tot ei?“. Oricum, „Revoluţia noastrã“ se încheiase în noaptea de 21 spre 22 decembrie, pe urmã a urmat circul, şi circ avem şi-n ziua de azi, cu aproximativ aceleaşi personaje, sau discipoli de-ai lor. Ce schimbasem noi atunci şi ce beneficii aveam? Un sistem a fost înlocuit cu un altul şi oamenii încã mai pun şi azi în balanţã trecutul şi prezentul. Lipsurile, umilinţele şi frustrãrile din comunism le-am amintit doar în parte, dar nu trebuie sã fii neapãrat nostalgic al acelor vremuri ca sã-ţi aminteşti şi ce se fãcea bun atunci: avea toatã lumea un loc de muncã, învãţãmîntul era mult mai performant decît cel din ziua de azi, îţi permiteai concedii la munte, la mare, adevãrat, fãrã mare lux, dar mergea toatã lumea, se obţinea mai uşor o casã pentru cei tineri, industria duduia, agricultura producea, dar ce folos dacã oamenii nu puteau beneficia de rezultatele muncii lor?! Ei erau chiar adevãraţi eroi, se pregãteau ani de zile în şcoli, ajungeau specialişti în domeniul lor şi se închistau în realitãţile comuniste. Ei ar fi trebuit sã fie primii beneficiari ai muncii lor calificate. Cu marele risc al scãderii dramatice a nivelului de trãi, ţara nu mai avea datorii externe în 1989, Ceauşescu reuşise aceastã performanţã cinicã, deci, în mod normal, ar fi trebuit ca oamenii sã înceapã s-o ducã mai bine. Dar a venit Revoluţia cea dãtãtoare de speranţe. Ce a adus ea, de fapt, cu ce s-a îmbunãtãţit viaţa românului, pentru ce am ieşit noi în stradã? Eram liberi şi ne bucuram pentru asta, ne-am bucurat cã puteam cãlãtori şi exprima liber, prea liber, cum s-a vãzut dupã puţinã vreme! Cam astea ar fi singurele beneficii faţã de mãnunchiul de frustrãri, neîmpliniri şi „avantaje“ ale capitalismului. Nimeni nu mai are asigurat un loc de muncã, marea industrie şi agriculturã au fost martelate chiar din primii ani de democraţie, tot felul de metode dubioase de privatizare au lãsat pe drumuri milioane de angajaţi şi au dat posibilitatea rechinilor privaţi sã-şi dezvolte afacerile lor mai mult sau mai puţin corecte, de fapt sã fure statul la modul cel mai grosolan. Românul îşi ia lumea-n cap şi pleacã pe alte meleaguri sã cîştige un ban, în urmã lasã copii care vor fi traumatizaţi toatã viaţã de lipsa dragostei pãrinteşti. Componenta socialã e ca şi inexistentã, nu-i mare diferenţa cu ce era în comunism, ba din contrã! Asistenţa socialã, pensiile, şomajul sînt o mizerie şi o jignire la adresa celui care a cotizat o viaţã la stat pentru aşa ceva. Multe, multe ar fi de spus la pasivul noii orînduiri, le constatãm cu toţii, zi de zi, şi ne e silã sã le mai reamintim. Dramatic este faptul cã toatã lumea se confruntã cu aceste realitãţi, toţi suferim de pe urma lor, dar apar nesimţiţii de politicieni, care ne promit şi ne mint continuu. Ei sînt cei mai corupţi, ei sînt vinovaţi de tot ceea ce se întîmplã. Înainte ştiam doar de unul, şi ne vãrsãm focul pe el, dar acum sîntem obligaţi sã vedem şi sã suportãm cîteva sute de golani, unii, datoritã infracţiunilor comise, devenind chiar vedete mass-media, preşedinţi, miniştri, parlamentari, toţi nişte neaveniţi, care, de 26 de ani, ne mint şi-şi bat joc de noi. Nu pentru ei am ieşit noi în stradã, în 21 decembrie, nu pentru o ţarã vîndutã strãinilor am cîntat în genunchi „Deşteaptã-te, române!“, nu pentru umilinţe prin strãinãtãţuri am scandat „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!“. Toate astea au rãmas uitate, ne-am obişnuit cu rãul, cu un altfel de rãu decît cel de dinaintea revoltei noastre. Ne-am obişnuit cu rãul din zilele noastre, şi asta e grav. Treziţi-vã, români! Trãiascã România Mare!

PETRE RÃCÃNEL

COMENTARII DE LA CITITORI