Ritualuri de castrare în antichitate (1)

in Alte știri

Pe 24 martie se sărbătorea „ziua sîngelui”: dies sanguinis. Era momentul în care Cybele îşi recruta preoţii, sărbătoarea iniţierii sacerdotale. În ziua aceea, spiritul tutelar al Marii Mame punea stăpînire pe mintea aleşilor, inspirîndu-le un soi de nebunie ce o depăşea în grozăvie pe cea transmisă de Dionysos adepţilor săi. Pentru a fi la înălţimea acestor sărbători, adepţii se supuneau unor reguli speciale de conduită, cum ar fi abstinenţa sexuală şi postul, recurgînd încă din 15 sau, cel mai probabil , din 22 martie,  la aceste tradiţii, dar  numai în anumite condiţii specifice.

Era şi o abstinenţă gastronomică, dacă este să ne luăm după Epistola CVII  a Sfîntului Iacob (Ad Letam), în care se mînca fazan, pentru a nu mînji pîinea sfîntă. Adică era permis consumul cărnii, dar nu şi al pîinii. De altfel, interdicţia se întindea asupra mai tuturor produselor vegetale: toate tipurile de cereale sau de mîncăruri gătite cu ajutorul lor; toate fructele, cu excepţia smochinelor; pînă şi vinul era interzis.

Această din urmă interdicţie s-ar putea să aibă legătură cu legendele în care îl vedem pe Agdistis îmbătat prin şiretenie de Dionysos şi legat cu funie de pat în timp ce dormea, pentru ca, la trezire, să se auto-mutileze involuntar. Dar interdicţia poate avea legătură şi cu faptul că, la beţie, Attis a dezvăluit dragostea ce i-o purta Agdistis, fapt care i-a pricinuit toate nenorocirile. Însă aceste interdicţii nu au nevoie nici de motive şi nici de interpretări speciale. Adepţii se abţineau de la consumul de produse vegetale, pentru că zeul vegetaţiei  era încă mort în momentul în care trestia sau pinul sacru erau tăiaţi. În consecinţă, întreaga lume vegetală împărtăşea soarta zeului. Attis a mai fost identificat şi cu spicul recoltat al cerealelor. La origine, abstinenţa, care urma imediat ceremonialului, avea menirea să pregătească reînnoirea ciclului vegetativ; mai însemna şi o modalitate de a marca diferenţa dintre anul trecut, adică anul mort, şi anul nou, care începea să existe odată cu venirea primăverii.

Nici un alt fel de carne nu era permis în acest interval de abstinenţa, nici măcar peştele, căci şi el era considerat un simbol al vieţii, la fel ca şi porumbelul sau porcul. Interzicerea consumului cărnii de porc se întîlneşte, după cum ştim, la mai multe popoare din Asia occidentală. La fel cum în Lydia (sau Maeonia) se vorbea despre mistreţul care l-ar fi ucis pe Attis, acelaşi lucru se spunea şi în Fenicia. Dar acest animal sacru, folosit pentru sacrificii în anumite cazuri excepţionale, a sfîrşit prin a fi declarat impur.

„Ziua însîngerată“ era o altă ceremonie, care marca doliul, şi era celebrată cu mare pompă. Preoţii şi candidaţii la iniţierea sacerdotală intrau în transă pînă ce ajungeau la un paroxism al nebuniei. Nu se ştie exact cum şi în ce condiţii se ajungea la formarea acestui grup în care predomina demenţa. Este posibil ca la Pessinonte, cel puţin în timpurile străvechi, preoţii să se însoţească cu efebii, care, în prealabil, erau iniţiaţi în cultul Cybelei şi al lui Attis. Se prea poate ca, în timpul acestor episoade de nebunie colectivă, unii dintre ei să ajungă să se sfîşie singuri, într-o stare de completă inconştienţă şi de insensibilitate senzorială. Nu putem să nu ne întrebăm dacă un asemenea act, practicat în aceste împrejurări, nu ducea la moartea persoanei respective.

(va urma)

ALFRED LOISY

COMENTARII DE LA CITITORI