Ritualuri de castrare în Antichitate (2)

in Alte știri

Chiar mitul lui Attis ne demonstrează faptul că, în Antichitate, moartea putea surveni după un act de mutilare.

Dar tot atît de adevărat este că, încă din acele vremuri, s-au făcut încercări de a preveni moartea în urma acestora. De pildă, s-a recurs la anumite precauţii pentru a preveni moartea prin castrare, pentru că lidienii erau deja renumiţi din această cauză. În scrierile lui Herodot, putem citi povestea a 300 de tineri din Corcira, pe care corintienii doreau să-i trimită în Sardinia, la templul lui Aliattus, tatăl lui Cresus, pentru a fi castraţi. Cuvintele lui Herodot dovedesc indirect, dar sigur, faptul că această practică a castrării în cadrul cultului lui Attis era anterioară Secolului al Vl-lea Chr. Se pare că datorită tratării chirurgicale a castraţilor sacri  au devenit renumiţi chirurgii din Lydia. De altfel, fanatismul preoţilor gallosieni, care o slujeau pe zeiţa Cybele, nu excludea instruirea celor care urmau să fie castraţi. În sunetele flautelor, al cimbalelor şi al tamburinelor, aceşti adepţi dansau frenetic, se biciuiau pînă la sînge, îşi crestau braţele cu cuţitele, extazul făcîndu-i, mai mult sau mai puţin, insensibili la durerea pe care şi-o provocau. Fără îndoială că toată această ceremonie zgomotoasă şi însîngerată se desfăşura  în jurul pinului tăiat în cinstea lui Attis, în amintirea zeiţei Cybele, cea îndurerată de moartea lui Attis, şi cu scopul de a-l învia pe acesta din urmă, căci sîngele celor care se automutilau era menit acestui ţel.

Am mai spus că, în lumina tradiţiei adepţilor cultului, din sîngele lui Attis se născuseră violetele, iar din sîngele lui Agdistis crescuse migdalul.  Seminţele acestui arbore fuseseră culese de fiica lui Sangarios, tot în amintirea lui Attis. Tradiţia automutilării  avea menirea să însufleţească şi să fecundeze. Agdistis, pămîntul sau Maica erau entităţi care doreau acest sînge, dar şi  pe acela al castraţilor din care, conform tradiţiei, Agdistis, pămîntul sau Mama urmau să zămislească noua viaţă.

Dar să continuăm cu prezentarea ceremonialului: dansul demenţial continua în mijlocul vacarmului general şi se întîmpla ca unul din cei atinşi de demenţă, noul Attis, să-şi amputeze membrul viril, cu ajutorul unui cuţit din piatră, instrument sacru, amintire a vremurilor străvechi. Odată cu acest act devenea preot deplin, aproape un zeu. Bineînţeles că erau vraci care îi dădeau imediat îngrijirile necesare bietului zeu în devenire, ca să nu aibă soarta lui Attis, adică moartea. Cu ajutorul membrului castrat se făceau ablaţiuni în cinstea zeiţei, iar în scrierile sale, Prudence prezintă aceste datini. Acţiunile nebuneşti ne fac să credem că, în anumite locuri, membrul era aşezat la picioarele statuii zeiţei, căci un vechi mit, relatat de Arnobius, aminteşte despre acest lucru. Există o inscripţie în care  se vorbeşte despre ofranda făcută de un anume Eutyches unei preotese, care o reprezenta, fară îndoială, pe Cybele, inscripţie ce ne dă de înţeles acest lucru. Sîntem îndreptăţiţi să o credem, cu atît mai mult cu cît ritualul se înfăptuia pe 24 martie, adică în „ziua sîngelui“. Mitul Cybelei primind membrul viril al lui Attis presupunea o cermonie ce consta din spălarea, ungerea cu pomadă, învelirea într-un linţoliu şi îngroparea membrului tăiat. Alte texte vorbesc despre încăperi subterane, denumite „camere nupţiale”, aflate în sanctuarul Mamei, la Lobrinon, în apropiere de Cysicus, unde mutilaţii îşi aduceau singuri membrele tăiate. Numele dat camerelor este cît se poate de semnificativ, la fel ca şi ritualul, ambele fiind complementare. Putem bănui că iniţiaţii treceau prin aceste încăperi, în noaptea sacră dintre 24 şi 25 martie. Era noaptea tristei lor nunţi cu Marea Mamă, cu care, fară îndoială, trebuiau să împartă aşternutul. De aici încolo, ei nu trebuiau să-şi mai taie părul, după exemplul lui Attis, a cărui podoabă capilară nu încetase să crească după moarte, după cum se spunea.

(va urma)

ALFRED LOISY

COMENTARII DE LA CITITORI