Români, nu-i votaţi pe cei care au jucat ceardaş cu teroriştii unguri şi i-au tolerat în Guvernul României: Teodor Meleşcanu (semnatarul Tratatului româno-maghiar, în 1996), Victor Ponta, C.P. Tăriceanu, Monica Macovei ş.a.

in Alte știri

Există o şcoală de cadre a UDMR?

 

După evenimentele din decembrie ’89, mai multe ziare au publicat o listă cu membrii Partidului Comunist Român existenţi pînă la 23 august 1944. Au fost menţionate şi vreo 900 de persoane „ieşite din ilegalitate“, dintre care doar 6 (şase) erau români! Maghiarii, în schimb, se apropiau de 60%… Lista „ilegaliştilor“ s-a întregit apoi cu unii veniţi din partea de nord a Transilvaniei, cedată fascistului Horthy, la ordinul lui Hitler, şi aflată sub ocupaţie militară sovietică în perioada octombrie 1944 – martie 1945, conform cursului războiului.

Sub îndrumarea noului ocupant, prin Ardealul de Nord au revenit în România „eliberată“ vreo 200.000 de maghiari, instruiţi în vederea înlocuirii celor fugiţi de teama eventualelor pedepse pentru crimele săvîrşite împotriva Poporului Român, în timpul ocupaţiei horthyste. Aducerea lor trebuia să ne asigure „cadre de conducere“ în viaţa politică, economică şi culturală. Printre acestea se afla, la loc de frunte în Biroul Politic, Luka Laszlo, un secui din comuna Lunca, de pe lîngă Tîrgu Secuiesc, bun prieten al Anei Pauker, cea care declarase, clar şi… în limba română: „Trebuia lăsată Armata Roşie să elibereze România… Ar fi fost cu totul altceva!“. Luka era o credincioasă unealtă a Internaţionalei a III-a, conform căreia România Mare se formase prin acapararea de teritorii străine, inclusiv Ardealul, pe care trebuia să le restituie foştilor stăpîni unguri. Crearea Regiunii Autonome Maghiare, în plin centrul ţării, nu ar fi fost decît o etapă de parcurs către Ungaria „internaţionaliştilor“, care îşi manifestau cît mai zgomotos dragostea pentru Uniunea Sovietică „eliberatoare“. Cadrelor internaţionalist-sovietice li se creau şcoli de diverse grade, chiar universităţi, precum cea din apropierea Dealului Cotrocenilor – „Ştefan Gheorghiu“. Urmaşilor lui Luka Laszlo (Vasile Luca) trebuia să li se asigure şi asemenea şcoli, în vremurile noastre, tulburate de colcăielile smoalei ce fierbea lîngă graniţele încinse de alţi urmaşi ai Armatei Roşii „eliberatoare“. Prin „telepatia“, în mare vogă acum, venită dinspre trădătorii de neam, credem că şcolile udemeriştilor vor purta, bineînţeles, numele de Kossuth Lajos, „revoluţionar“ de la 1848 în Ungaria. De ce? Iată ce i-a spus el revoluţionarului român, tot de la 1848, Nicolae Bălcescu: „Libertatea voastră este spînzutăroarea, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar!“. Foarte democratic, nu? Cartea de istorie a neromânului Roller, referindu-se la acest „revoluţionar“, îl eticheta drept exemplu de adevărată democraţie şi de prietenie faţă de români.

O carte de bază a acestei „şcoli de partid“ udemeriste trebuie să fie şi aceea a politicianului ungur Géza Kosztenszki, intitulată „Politica naţională“, în care recunoaşte: „Să lăsăm la o parte minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile ne-maghiare. Da, noi vrem să le suprimăm şi trebuie să le suprimăm!“. În acelaşi sens se pronunţa şi baronul Banffy Désider, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al Ungariei, în preajma sfîrşitului de Secol XIX: „Politica mea şovină este o năzuinţă irezistibilă către un scop determinat şi către atingerea lui cu orice preţ: acest scop este crearea unui neam unitar şi cu o singură limbă“. Fără ruşine, un alt nobil maghiar, contele Tisza, referindu-se la români, nu o mai scălda „democratic“, cerea deznaţionalizarea totală: „să vie în rîndurile noastre!“.

Cu asemenea „dascăli“, posibilii absolvenţi ai şcolilor udemeriste de partid pot acţiona precum tinerii derbedei, care, în inima Ardealului, au pîngărit însemnele Statului Român de pe unele borne kilometrice, mîzgălind în loc culorile steagului maghiar. Sau alţii, mai în vîrstă, pot cere, şi ei, nu doar o neconstituţională autonomie teritorială, ci un adevărat stat în stat, cu preşedinte, guvern, aparat administrativ şi tot tacîmul necesar pentru alipirea centrului României la ţara vecină şi (culmea!) membră, ca şi noi, a Uniunii Europene şi a NATO.

Lăsăm loc, în final, aprecierii, peste timp, a unui arbitru străin, imparţial, uluit însă de o asemenea înţelegere a vecinătăţii popoarelor în lumea modernă: „În tinereţe am iubit şi admirat mult poporul maghiar. Mai tîrziu, cunoscîndu-l mai de aproape, am început să-i detest şovinismul. Aceste nedreptăţi vor duce Ungaria, mai devreme sau mai tîrziu, la pieirea sa“. Aşa a grăit marele scriitor norvegian Bjornstjerne Björnson, laureat al Premiului Nobel, la conferinţa interparlamentară pentru pace din 1907, chiar la Budapesta, la două luni după ce Apponyi, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, obţinuse aprobarea parlamentului maghiar pentru suprimarea cursurilor în limba maternă a naţionalităţilor conlocuitoare.

La noi, astăzi, printre urmaşii politici ai lui Apponyi, care au tot ce le trebuie în învăţămînt şi în cultură, au fost şi voci care au cerut chiar monedă proprie. Noroc cu încruntarea Marelui Licurici, care, de undeva, de pe sacul cu bani, auzind o asemenea gogomănie, ce l-ar fi lovit direct, a spus ce se cuvenea: „Zît! Te întinzi prea mult1“. Subscriem, bineînţeles. Dar ne propunem să ne apărăm, cît putem de bine şi de mult, împotriva celor care ne doresc răul. Ţinem seama, la rîndul nostru, de învăţătura unui om deosebit, Barbu Ştefănescu Delavrancea, din drama istorică „Luceafărul“: „Cine nu se apără, piere“.

Nicolae Popeneciu

COMENTARII DE LA CITITORI