Români trişti într-o ţară ponosită

in Tabletă de scriitor

Niciodată nu mi-am dorit ceva anume. Nici cînd am fost copil şi nici după aceea… Pentru că nu ştiam prea bine cine sînt şi ce căutam eu într-o lume pe care nu o cunoşteam, fără să fi avut habar cine îmi erau părinţii, familia, rudele, cu ce se ocupau… Şi iată că am venit pe lume să cresc şi să mă preţuiesc de unul singur… Căci, de fapt, eu am fost mai mult singur, vorbind cu gîndurile mele, şi aşa aveam să descopăr tainele vieţii şi cît valorează aceast lucru pentru un individ… Pentru fiecare om viaţa este la fel de frumoasă ca şi livada cu pomii învăluiţi în miresmele lor îmbătătoare, cu licori de soare, ca şi cerul pictat cu nestematele sale stele. Dar prea puţine livezi în floare am văzut în ultimii ani. De cînd cu capitalismul acesta, mai toate livezile au fost defrişate… Cerul? Cerul vieţii mai mult mi-a fost întunecat de balaurii neliniştii, în casa ţării, în care mă regăsesc în fiecare moment, nemulţumit de destinul propriu. Cum aş fi altfel de cum sînt, cînd văd cîte nenorociri se întîmplă pe această lume? Şi cel mai mare prăpăd este războiul, care ameninţă pacea lumii. Apoi, nedreptăţile dintre oameni… Şi uite aşa, sărăcia, lipsa celor necesare existenţei nu au cum să-ţi umple obrajii cu voioşie şi bucurie… De aceea, viaţa mea nu poate fi altcumva decît viaţa semenilor cu care mă intersectez la tot pasul… Oameni al căror portofel le este mai mereu gol… Oameni care nu au alternativă şi sînt nevoiţi să-şi ducă amarul, fiecare în legea sa, fiindcă mulţi dintre ei poartă vina că au votat pe cine nu trebuia, pentru o pungă de doi lei, cu un pix şi o brichetă… Rezultatul se vede… Tot mai mulţi polticieni au ajuns în Parlament nu pentru a sluji poporul, ci pentru a-şi satisface propriile interese, prin afacerile dubioase pe care le derulează în această ţară, în care totul merge anapoda, în ciuda lozincii lansate de preşedintele Iohannis: România lucrului bine făcut…  S-ar putea face lucruri bune, zicem noi, dar nu citind tot timpul după bileţele, cînd este ştiut că spontaneitatea creşte valoarea unui om. De cînd s-a mutat Klaus Iohannis la Cotroceni, deşi unii îl laudă că a tot făcut şi a dres destule pentru bunăstarea poporului, românii nu o duc nicicum mai bine… Nu o spunem noi, ci o spun oamenii de rînd, care trebuie să înfrunte toate nelegiuirile prezentului, din cauza aleşilor neamului, a năravurilor şi apucăturilor lor… Mă întreb: pînă cînd o astfel de apăsare pe sufletul poporului acesta? Niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult, decît o ţară frumoasă şi prosperă, dar acest lucru, după cîte văd, nu este posibil. Şi-atunci, trebuie să mă consolez cu gîndul că aşa trebuie să fie lumea Mileniului III, din care, spre nemulţumirea mea, fac parte şi eu. Aşa că sînt nevoit să iau lucrurile ca atare şi să dau mai departe filele calendarului, în speranţa că vor veni şi zile bune, că vom scăpa de toţi cei care au făcut din ţara asta un bazar de obiecte second-hand. În rest, pentru unii, preţul pîinii e pe măsura sudorii palmelor muncite. Pentru alţii, cei care au rîvnit de mult la caşcavalul plaiurilor mioritice, lucrurile stau cum nu se poate mai bine. Şi-au atins ţinta: fabrici demolate, păduri defrişate, pămînturi îmburuienite, elevi care sar la gîtul profesorilor… Dacă în copilărie nu mi-am dorit nimic, sau aproape nimic, iată că acum, la bătrîneţe, vreau ca românilor de bună-credinţă să le revină pe feţe zîmbetul de altădată şi să aibă parte de un trai pe măsura sufletului lor.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI