România, Edenul primordial (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

ARDEAL, Ţara Creaţiei Umane (1)

Există cuvinte sau expresii care, folosite în exces, se pierd în cotidianul lingvistic estompîndu-se, căpătînd, de cele mai multe ori, o amprentă de banalitate, astfel că le ignorăm sau le tratăm cu superficialitate. Este şi cazul versurilor mioritice: literar, fiind rezultatul unui simbolism expresiv deosebit, se bucură de aprecierea specialiştilor în domeniu; din punct de vedere istoric, însă, deşi conservă informaţii inedite, sînt total ignorate. Auzim deseori afirmaţii de genul „România, plai mioritic” sau „România, colţ de rai”, expresii izvorîte din nesecatul tezaur popular, dar care, de obicei, sînt folosite doar pentru „cosmetizarea” unor idei, alocuţiuni, discursuri. În anul 1999, Papa Ioan Paul al II-lea, venind pentru prima oară în România, după ce a sărutat pămîntul ţării, şi-a exprimat fericirea de a păşi pe pămîntul „Grădinii Maicii Domnului”! Se pune întrebarea: ce l-a determinat să rostească această frază? Necesitatea de a epata, sau totul a fost, de fapt, un mesaj sibilin? În primul caz, dacă acceptăm ideea că raportarea românilor la Maica Domnului, din Noul Testament, se limitează strict doar la dimensiunea spirituală, e firesc să percepem comparaţia doar ca o figură de stil; dacă ne gîndim, însă, că sediul suveranului pontif se află la Vatican, locul în ale cărui subterane se află tezaurizată istoria umanităţii, cu scrierile vechi, marea majoritate considerate a fi pierdute (aşadar, ştia mai mult decît lăsa să se vadă), trebuie să schimbăm perspectiva de a percepe sensul acelei afirmaţii şi să ne întrebăm dacă nu cumva se referea la Maica ancestrală a strămoşilor noştri. Dar, de la Grădina Maicii Domnului să trecem la Grădina/Ţara Domnului, Paradisul Terestru, aşa cum putem intui din primele versuri ale Mioriţei: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai…”.

„Picior de plai”. Plaiurile, geografic, sînt zone sub-montane – denumire atribuită în special dealurilor şi podişurilor sub-carpatice. În evul mediu timpuriu, sub numele de plai se întîlnesc acele unităţi administrativ-teritoriale pe care, împreună cu cîmpurile, păcuiurile, obcinele, Nicolae Iorga le încadra în acele „românii populare”. Deşi în DEX apare cu origine incertă (nimic nu ne mai miră!), termenul de plai derivă de la pleistai, „dacii luminoşi”: scriitorul roman de origine iudaică Joseph Flavus, în „Scrieri iudaice” îi compara pe esenieni cu pleistaii de la Dunăre. Pleistai, cuvînt compus din „plai” (loc) şi stai/stei = stîncă (din care a derivat termenul grec „stoic”; ei erau acei preoţi, aensi (ensi sau anţi) ramani, rămaşi credincioşi cultului Soarelui, Ram – regele oamenilor. „Gurile de rai” sînt pasurile şi trecătorile din munţi, ieşirile din Rai, din Ardeal, Edenul terestru pe care cercetătorii încă îl mai caută (pentru localizarea lui, ca şi în cazul Atlantidei, sugerînd fel de fel de variante, care mai de care mai ilogice). AR.DE.AL: AR (ia) = ţara; DE(us) = zeu (domn); AL (la origine EL/IL) = strălucitor, aşadar Ţara Zeului cel Strălucit. Dacă termenul „Deus” este familiar, să vedem explicaţia celorlalţi termeni. „IL” este abrevierea de la „Helis”, apelativ sub care era venerat Soarele (Helios la greci): Cel Strălucit, Cel Luminat, Fiul Tatălui Ceresc, Lumina Lumii, Ram – Regele oamenilor. În epoca preistorică, în cultul getic, făcea parte din Sfînta Treime alături de Tatăl Ceresc (Cerul Mare – Cellus Manes) şi Zeiţa Mamă – Geea (Gaia), înlocuită în creştinism (fiindcă greco-iudeii nu aveau prea multă consideraţie pentru femeie – vinovată de… păcatul originar) cu Sfîntul Duh (Spiritul). Este adevărat, există foarte puţine dovezi arheologice care să ateste credinţa solară a strămoşilor noştri: doar Soarele de andezid de la Sarmizegetusa, şi Mînăstirea (ignorată de cercetători) lui Mihai voievod, din sud-vestul Olteniei – Strehaia (construită în perioada în care era bănişor de Mehedinţi), cu altarul orientat spre sud-est, adică exact spre direcţia din care răsare soarele pe 25 decembrie – ceea ce demonstrează, fără nici un dubiu, că a fost ridicată pe fundaţia unui templu dacic. Massa-geţii (geţii cei mari) îl venerau sub numele de „Elie” (posibilă sursă de inspiraţie pentru biblicul sfînt Ilie), zeului solar fiindu-i consacrată luna lui cuptor – iulie; poate află şi istoricii noştri că numele lunii iulie îşi are originea în cultul solar practicat de neamurile getice, nicidecum derivat de la numele lui Iulius Cezar, autorul calendarului iulian. Şi, continuînd cu exemplele, să ne amintim din Noul Testament de momentul răstignirii: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Isus cu glas mare, zicînd: «Eli, Eli, lama sabahtani?», adică: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»“. Iar unii dintre cei care stăteau acolo, auzind, ziceau: „Pe Ilie îl strigă Acesta”. (Evanghelia după Matei, 27. 46, 47) Desigur, evreii nu înţelegeau cuvintele lui Isus, fiindcă expresia este în aramaică, limba arimilor carpatici, conform lui N. Densuşianu („Dacia preistorică“), ai căror urmaşi – arîmi, armîni, aromâni, mai trăiesc şi azi în sud-vestul balcanic, ignoraţi aproape în totalitate de fraţii lor carpatici.

(va urma)

SINEL TUDOSIE

COMENTARII DE LA CITITORI