România este ţara cucerită pas-cu-pas de mediocrităţi şi escroci (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

,,General cu patru stele (r), viceprim-ministru şi ministru de Interne, prof. univ.dr. şi coordonator de doctorate…”
Prin intermediul personajului Ioanide (asta, ca să plecăm de undeva), G. Călinescu a definit perioada dintre cele două războaie mondiale ca o prelungire a epocii fanariote. Fiindcă nu mai existau rangurile boiereşti şi alte dregătorii aducătoare de averi şi de notorietate, intelectualii interbelici, în fond nişte aventurieri, dacă nu puteau fi miniştri, alergau după titlurile veacului: profesori universitari, medici, arhitecţi. Alţii, poate cu un grad mai scăzut de arivism, se muţumeau cu sinecuri mai modeste, care, dacă nu îi impuneau în centrul atenţiei publice, le asigurau un confort linştit: directori de publicaţii şi de muzee, ataşaţi de presă pe lîngă vreo ambasadă, membri în vreun consiliu de administraţie etc. ,,Voluptăţilor intelectuale – revine Ioanide – li s-au substituit altele: plăcerea de a citi, călătoriile. Strămoşul lui Hagienuş vorbea poate turceşte şi mînca frigănele cu migdale şi scorţişoară. Acum, Hagienuş devorează muşchi la frigare şi se ocupă de misterele Cabire…”.
Venind spre zilele noastre, în primii ani de sub comunişti, aspiraţiile academice ale intelectualilor noştri, privite mai mult ca o reminiscenţă burgheză, s-au redus mai mult la studiile în URSS ale unor privilegiaţi. Sub Gheorghiu-Dej, în absenţa intelectualilor autentici, aruncaţi în închisoare, sau de-a dreptul exterminaţi, pe motiv că refuzaseră colaborarea cu noul regim, partidul şcolariza şi promova ingineri, profesori sau magistraţi cu doar 7 clase la bază. Se cunosc atîtea cazuri de colonei şi de directori de fabrici, care, după ce absolviseră un fel de universităţi populare cu termen redus, urmau liceul la seral. (De acelaşi calibru era şi Şcoala de Literatură ,,Mihai Eminescu”, unde, de-a lungul a 2 ani de studii, s-au format scriitorii de mai tîrziu, toboşarii vremurilor noi, înarmaţi mai mult cu lecturi din marxism decît cu lecţii de stilistică şi de gramatică românească. Tinerii aceia, mulţi recrutaţi de prin fabrici şi de pe ogoare şi blagosloviţi de însuşi Sadoveanu, se şi vedeau bătîndu-se pe burtă cu marii scriitori ai neamului. Ceea ce s-a şi întîmplat, altfel n-ar fi apărut generaţia de culturnici a Obsedantului Deceniu.)
Dar, sub Ceauşescu, operaţiunea de obţinere a titlului de doctor în vreo artă sau ştiinţă făcea paşi energici, fiindcă şi politica partidului unic era alta. Industrializarea României reclama cadre cu o pregătire solidă în toate domeniile, nicidecum carierişti atraşi de ispite demonice. În consecinţă, vechii ilegalişti erau înlocuiţi cu tineri absolvenţi universitari. (Făcuse vîlvă la televizor cazul a doi tineri profesori de la Politehnica bucureşteană, soţ şi soţie, care îşi luaseră doctoratul în energie nucleară în aceeaşi zi. Şi, întrebaţi dacă, acasă, s-ar încumeta să schimbe o siguranţă la tabloul electric, ei au răspuns gravi că, pentru o chestiune atît de complicată, preferă să cheme un specialist.) Pe baza principiului ,,Exemplia docet”, performanţele ştiinţifice ale tovarăşei academician doctor inginer trebuiau să stea, ca un far călăuzitor, în faţa tinerelor generaţii lansate în aventura pe drumul cunoaşterii.
Dar asta a fost odată. Astăzi, cînd democraţia a învins definitiv, la oraşe şi sate, că n-a mai rămas nimic întreg, obţinerea unui doctorat în ceva nu mai este un privilegiu pentru elite. Căci plagiatul rezolvă totul. Pe la începutul anilor ’90, cînd se creaseră noi facultăţi în învăţămîntul de stat, iar învăţămîntul particular îşi întindea tentaculele pînă şi în cele mai obscure aşezări din provincie, nevoia de cadre universitare, în primul rînd, a dus la înfiriparea unei adevărate industrii pentru confecţionarea unui doctorat. Populaţia deja se împărţise în două tabere: unii alergau să se privatizeze, iar alţii să-şi ia doctoratul, să fie acolo, căci nu se ştie ce vremuri vin. Se cunosc doar cîteva cazuri de indivizi care s-au abstras acestor tendinţe şi au preferat să stea la umbra pădurii. Se ajunsese în situaţia că se putea lua doctoratul doar cu buletinul sau cu paşaportul în mînă. Forţînd un arc peste timp, de ordin comparativ, e bine de ştiut că Titu Maiorescu îşi luase un doctorat în Filozofie la Giessen; Eugen Lovinescu, în Litere, la Sorbona, şi Dan Barbilian, în Matematică, la Tübingen. Dar şi în România era o cinste să obţii un asemenea succes, aşa cum a fost cazul cu G. Călinescu, autorul unei teze strălucite, la Iaşi, despre un manuscris necunoscut al lui Eminescu, sau cu Ştefan Cazimir, doctor în Caragiale, la Bucureşti. Să-ţi dai doctoratul în Eminescu sau în Caragiale este un pod prea îndepărtat, o himeră, care nu se compară cu doctoratul în Drept, la Pojorîta, al nu ştiu cărui politician, prilej de băşcălie – ,,Dottore, ce tare sună!” – pentru Băsescu. Apropo de Băsescu, omul unei singure cărţi: acum vreo 10 ani se apucase să citească ,,Levantul” lui Mircea Cărtărescu. L-o fi terminat? Păşim voiniceşte în Mileniul III şi, ca o dovadă imbatabilă că învăţămîntului nostru i se acordă sume tot mai mari din PIB, aspiraţia la un doctorat a ajuns floare la ureche pentru cei mai dotaţi dintre semenii noştri.
În sfîrşit, ca o observaţie directă, omul de astăzi, ajuns mare demnitar, se plasează în situaţii edificatoare, care îi permit dezlănţuirea surîzătoare a caracterului său de bronz. Şi pe măsură ce se degradează clasa politică, la concurenţă cu aşa-zişii oameni de afaceri (căci una e să faci locomotive, şi alta să furi bani publici), creşte şi cererea de doctorate. Ce monstru zace în adîncul fiinţei lor şi îi împinge spre asemenea aspiraţii demenţiale? Pentru aceşti nefericiţi, care vor să-şi acopere originile modeste cu cărţi de vizită tot mai pompoase şi lipite pe uşa casei sau pe parbrizul limuzinei, chiar nu mai există cale de întoarcere la normal decît anii grei de puşcărie? Dacă-i aşa, fie la ei, acolo!

Sfîrşit
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI