România fără sens

in Editorial

Motto: „Sîntem urmaşii lui Traian. Ai lui Traian Băsescu“. Elena Udrea

Analiştii politici declară că afirmaţia „nu am pe cine vota“ e un nonsens. Pentru mine este evident că ei nu iau în considerare contextul – trăim într-o epocă a transformării nonsensului în sens. Evoluţia umanităţii, în general, a României, cîmpul nostru de observaţie directă, în special, este un argument de fundamentare a unui algoritm viitorologic (biblic parafrazînd, nu este „un argument“, ci „sînt legiune“). Algoritmul expune clar (că avem în faţă) o singură opţiune politică, suprastructurală, sistemică – şi anume, populismul, falsul intenţional.
Altfel spus, nimic din ceea ce se oferă massei nu este adevărat, ci sînt doar iluzii variate pseudo-ideatic (sau ideologic) ale mănunchiului de preferinţe de moment ale respectivelor mulţimi – nici măcar preferinţe personale, ci induse, sau preluate datorită spiritului gregar – din ce în ce mai aproape de unanim. Deci, votantul din prezent şi viitorul apropiat are de ales între diferitele forme ale unor iluzii. Votul nu merge către ceva „cu sens“, către ceva concret.
Încercînd să ieşim din teoretic, trecînd, deci, la exemple concrete, constatăm că aveam de-a face cu o realitate dominată de iluzie; totul se desfăşoară cu rapiditate, mai ales pulsaţia, variaţia fluxului informaţional -în fiecare oră avem ştiri noi, iar la fiecare sfert de oră avem „o informaţie de ultimă oră“, sau „breaking news“, de cele mai multe cu schimbarea semnificativă a direcţiei faţă de ştirea anterioară legată de acelaşi subiect. Este, pur şi simplu, imposibil pentru cineva, persoană sau grup care comunică frecvent, să analizeze, să verifice, să înţeleagă un subiect; aşa că, va prelua ceea ce i se imprimă prin conexiunea (cvasi neurală) cu media şi prin on line, nu prin filtrul raţiunii, noţiune ce şi-a pierdut sensul original, cel puţin în domeniul relaţionării în societate. În faţa aşa zisului observator, de fapt subiect/obiect al manipulării, temele sînt amestecate, fragmentate, sucite instantaneu în toate direcţiile, iar importanţa lor este desfiinţată prin amestecarea continuă a categoriilor – după exemplul clasic al ştirii despre activitatea legislativă din Parlament, spartă cu cîteva „breaking news“ despre necazul unui manelist, apoi încadrarea ştirii între accidentul sau crima din fundul văii şi o curvă care a depăşit viteza.
Deci, care este şansa cuiva să prezinte ceva serios, un proiect viabil? Nici una, fiindcă nimeni nu mai prezintă asemenea ştiri, iar studiile indică o preferinţă nu doar copleşitoare, ci şi în creştere pentru tochitura informativă cît mai picantă! Aşa zisul om politic de azi trebuie să aibă notorietate în sensul dorit în prezent – nu profesională sau morală, ci, de fapt, ca – „şmecherie“ şi avere, „maşina cea mai mare şi gagica cea mai tare“ – şi tupeu, mult tupeu şi gură mare, din categoria „ştie, bă, ăsta!“.
Partidele politice sunt, astăzi, exact pe acest profil, iar tendinţa este de agravare a mutaţiei. Liderii marilor partidelor sînt implicaţi în dosare grele, dar toţi au averi mari, asta într-o ţară cu populaţie (din ce în ce mai) săracă, material şi moral, şi mai convinsă că românul e hoţ prin definiţie. Însă toţi, de la popor la conducător, se declară naţionalişti la fiecare apel al bocancilor. Reprezentanţii lor au acelaşi discurs, schimbînd doar numele proprii; toţi spun „ştim ce avem de făcut“, „Justiţia să-şi facă datoria“, „autostrăzi, NATO, Europa“, evident, însoţite de „corupţia politicienilor“, ei fiind, nu ştiu exact, cînd pelerini la Boca, cînd paraşutişti din mediul privat, dar, pînă la urmă, candidaţi la funcţii şi sinecuri.
Socialiştii români nu îşi mai spun ca atare, ci doar „social-democraţi“; liderii lor, bine înfundaţi în pernele maşinilor de lux, aruncă priviri galeşe de bună înţelegere tuturor participanţilor la trafic, ei sînt partidul bunei înţelegeri, a principiului „furăm, dar vă dăm şi vouă ca să trăiţi“. Lupta de clasă, locuri de muncă, intervenţia statului în economie, egalizarea veniturilor, sindicalismul, toate sînt vetuste, acum declarăm o orientare de centru stînga – „centru“, pronunţat mai tare, „stînga“… mai în sotto voce. Marxismul, rădăcina socialismului, este nu doar uitat, dar şi scos din scriptele partidului, ba chiar şi condamnat – la unison cu orientările politice capitalist-conservatoare.
Liberalii sînt „de dreapta“, ce înseamnă asta, nu ştiu nici ei, dar au grijă să pronunţe drrreapta cu cît mai mulţi de R, sînt rrrrău-încrîncenaţi contra „corrrrupţiei“, avînd, însă, la fel de mulţi penali ca şi social-democraţii. Susţinerea capitalului românesc s-a dovedit doar o vorbă, elitele iniţiativei private, altădată profilul imagistic al liberalismului, au fost înlocuite cu parveniţi abonaţi la banii judeţelor şi la funcţii în stat – în schimb, nici unul dintre liderii partidului – chipurile, pilon al capitalismului – nu pot proba că au făcut vreo afacere! Iar ca ocupaţie majoră… aşa-zişii liberali se întrec cu staliniştii anilor ´50 în denunţuri şi condamnări publice.
Naţionalismul românesc se zbate între inexistenţă şi fals. Odată cu dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor, discursul naţionalist şi-a pierdut atît scenaristul, cît şi interpretul rolului principal. Bîjbîielile auzite, vag, ulterior, provin de la voci lipsite de talent, existente doar ca zgomot de fond pe vremea Tribunului. Personaje mici, dar orgolioase, nu au forţa şi curajul necesar pentru a susţine ceea ce Vadim a apărat – anume că Istoria, fundament al naţiunii, nu ne-o pot impune cei care ne condamnă trecutul şi ne amputează prezentul. Ce fel de naţionalism este acela care nu propune repunerea în drepturi şi lumină a perioadei de maximă importanţă a României, epoca Nicolae Ceauşescu? Ce naţionalism este acela care promovează condamnarea marelui conducător al românilor, dar se joacă de-a ecoul meritelor bîlbîite ale unui personaj – mai degrabă victimă a Istoriei? În fine, ce fel de naţionalism poate fi sceneta bufă a unor jefuitori ai bunurilor publice, a unor contrabandişti, care s-au adunat într-o coterie a şantajului politic – pe care au arborat steagul purităţii etnice şi au început să imite, ridicol, discursul cuzist?
Mă doare s-o scriu, dar cred că naţionalismul românesc devine, pe zi ce trece, un fals – naţiunea română, mi-e teamă, se va pierde, dacă nu cumva este un fenomen în derulare. La tot ceea ce am scris, adăugaţi discursul dispreţuitor separatist ardelean şi bănăţean, distanţarea basarabeană, tembelismul molipsitor al aşa-zisei diaspore, şi veţi avea imaginea unui fals naţionalism care nu face decît să denigreze şi să minimalizeze naţiunea. Am acceptat, fără crîcnire oficială, pe cel care ne-a declarat criminali ai popoarelor, acceptăm, plătind şi bani mulţi, condamnarea singurei epoci în care România a fost o forţă, acceptăm insultarea unor valori ale Istoriei pe criterii stabilite de alţii… dar sîntem naţionalişti! Nu mai vorbim româneşte, ci o mizerie incultă de romgleză asortată cu barbarisme internautice, nu mai producem filme istorice, culturale, nu mai edităm clasici, istoria culturii vechi este deja anulată de aşa zişi cercetători plătiţi chiar de stat – dar tot sîntem naţionalişti! Aş putea continua la nesfîrşit, sînt fapte, argumente, indicii ale metastazei antinaţionale… dar sîntem naţionalişti!
De fapt, de ce sîntem naţionalişti, socilişti sau liberali? Simplu – pentru că aşa spune repede un gură mare la ştiri, printre „breaking news“ despre o bătaie şi o ştire despre o „fiţă“. Acesta e sensul votului românului. Aştept replici, dar nu la ore de maximă audienţă, nu mă interesează părerile curvelor.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI