România jupuiților

in Tabletă de scriitor

Dacă ar fi trăit Zaharia Stancu și ar fi mers cu tramvaiul 21, cu talentul lui uriaş, de mare scriitor, cu fraze poetice deosebite, cred că ar fi scris cel mai frumos roman postdecembrist, pe care, cu siguranţă, şi l-ar fi intitulat, „România jupuiţilor”. Un titlu mai mult decît captivant al unei scrieri ce s-ar remarca prin strălucirea frazelor scurte, a dialogurilor dense, aşa cum este întreaga lui operă literară, stîrnind interes la lectură chiar şi-n zilele noastre. Acum, cînd aşternem pe hîrtie aceste rînduri, ne gîndim la un biet și umil cerşetor, personaj din care, fără îndoială, scriitorul ar fi făcut un erou al suferinţei epocii în care trăim aşa cum a făcut cu ,,Diplomatul”, (,,Jocul cu moartea”), un personaj dezinvolt în şmecherii, într-o perioadă cînd urgiile războiului păreau a nu se mai termina. Omul la care ne referim, fie că e iarnă sau vară, plouă sau ninge, umblă dezbrăcat pînă la brîu, cu o zdreanţă de cămaşă pe mînă şi o bucată de carton pe care scrie motivul pentru care cerşeşte… Cam aceeaşi lozincă întîlnită la mai toţi cerşetorii, doar scrisul diferă. Nu asta ar fi probema!… Cîţi cerşetori, oare, nu bîntuie peste tot?… Indiferent de cît de aglomerat este tramvaiul, omul nostru umblă dezbrăcat, lăsînd la vedere pielea prăjită pe el, precum şoriciul, probabil, de la vreun accident, creînd un peisaj dezolant care stîrnește silă şi spaimă celor ce întîlnesc pentru prima oară un asemenea individ lovit de soartă. Cu toate acestea, călătorii îl tolerează, ba îl şi omenesc cu nişte bănuţi… Vorba ceea, fiecare poate să facă ce vrea cu banii lui, însă ceea ce deranjează este că nefericitul acela îşi arată bustul cu pielea goală, numai cicatrice groase, roşii, pe-alocuri chiar sîngerînde… Şi asta se întîmplă de ceva timp, fără ca vreo autoritate să intervină și în folosul lui, și al oamenilor care sînt nevoiți să dea ochii zilnic cu un asemenea tablou oripilant… Deunăzi, am asistat la o scenă, de-a dreptul şocantă, cînd o fetiţă de vreo trei ani, de mînă cu bunica ei, văzîndu-l pe individ, a început să plîngă şi să ţipe cît o ţinea gura, refuzînd să se mai urce în tramvai, în ciuda insistenţei bunicii şi a intervenţiei altor călători, martori la ce se întîmplă, care încercau să o liniştească… De multe ori l-am văzut şi noi şi, fără să exagerăm, 1-am compătimit sincer, dar ne întrebăm cum se poate ca printre printre noi să umble astfel de persoane care își exhibă rănile, la orice oră din zi sau noapte, în mijloacele de transport în comun… Oare cine se face responsabil că aceşti oameni mişună printre noi, speriind copiii şi arătînd un tablou rușinos străinilor care poposesc pe meleagurile noastre? Din păcate, pe omul liniştit, care-şi vede de treabă şi circulă în tramvai corect, cu cardul validat, sigur că-l supără acest lucru, mai ales că nimeni nu ia vreo măsură în acest sens. Cine ar trebui să o facă, încît să se rărească numărul acestor apariții, care ne creează coşmaruri? E o întrebare! În ce ne priveşte, vrem să trăim într-o capitală frumoasă și civilizată, cu străzi luminate, cu parcuri curate, unde copacii să nu mai fie mînjiți cu fel şi fel de vopsele, arătînd aidoma jupuitului nostru din tramvaiul 21.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Păreri și opinii