România la bilanţ: Bicicleta fără lanţ!

in Alte știri

Aceasta e imaginea României după 25 de ani de la lovitura de Stat din decembrie 1989: se învîrteşte-n gol, anapoda, fără nici o noimă. Imaginea care i se potriveşte cel mai bine e o bicicletă fără lanţ: pedalezi, te ţii, zdravăn, de ghidon, salţi în şa, ca la rodeo, dar vehicolul nu se mişcă din loc. N-aţi trăit senzaţia asta, în copilărie? E un sentiment de inutilitate, de zădărnicie. Ne aflăm, după un sfert de veac, în acelaşi loc de unde am plecat. Cine a furat lanţul de la bicicleta asta nebună?

Păi, cine a furat şi bicicleta, cu totul! E clar că stema ţării trebuie înlocuită: nu o Acvilă vitează, ci o Bicicletă fără lanţ, prăvălită peste un beţiv în şanţ. „Orice formă de guvernămînt e mai bună decît anarhia” – scriam într-o carte de aforisme. Iar ţara noastră se scufundă, de două decenii şi jumătate, în mocirla anarhiei. Mormolocii guralivi de acum 25 de ani au făcut pui, iar ăştia se cramponează de putere, pe care şi-o pasează, din cînd în cînd, unii altora, după care o iau înapoi, mai fac nişte vocalize la televizor, se mai acuză unii pe alţii, de toate relele, dar toţi sînt o apă şi-un pămînt.

Psihologia Poporului Român se rezumă la un singur cuvînt: Lehamitea. Această stare a pus stăpînire pe noi. Românii se culcă scîrbiţi de tot ce văd, visează urît şi se trezesc, în zori, cu limba amară, neştiind încotro s-o apuce. „Doamne, ce nenorociri se vor întîmpla, şi azi? Ce amărîţi vor mai fi evacuaţi? Ce semeni ai noştri se vor sinucide? Cîţi copii vor fi violaţi de pedofilii băştinaşi şi străini, sau vor arde de vii, în casele fără stăpîni? Ce masacru – uman şi canin – va mai fi pe şosele?

Mai apucăm ziua de mîine? Începe războiul?” – şi tot aşa. Această frămîntare teribilă se numeşte psihoză. Maladie sufletească extrem de rea, care duce la depresie. Stare care, orice s-ar zice, nu exista, în proporţie de massă, în socialism.

Atunci, măcar era speranţa. Astăzi, speranţa zace pe catafalc, cu o lumînare mare la cap, cu picioarele legate cu tifon şi cu o iconiţă pe piept. Nu, nu căutaţi vinovatul. N-a ucis nimeni speranţa. Ea s-a sinucis. De scîrbă. De disperare. De inutilitate. La ce să mai spere românii? Comunismul a durat 45 de ani. Pentru simetrie, e posibil ca şi anarhia să dureze tot 45 de ani. Au trecut doar 25 din acest ciclu blestemat. Mai avem de tras, şi noi, şi copiii noştri. Pînă aici ne-a fost. „La români trebuie să le faci binele cu forţa” – spunea un observator străin. Oare de ce? Nu vor binele? Poate că îl vor, dar lenea e mai puternică. E ţara lui „Lasă că merge şi-aşa!”.

Şi a lui „Dacă nu curge, pică”. Şi a lui „Doamne, ocroteşte-i pe români!”. Ne-a ocrotit destul. Acum se simte nevoia unei schimbări: „Doamne, dezmorţeşte-i pe români!”. Ia-i la palme. Fă-le duşuri reci, scoţiene. Dă-i cu capul de pereţi. Atunci cînd îi mai văd la televizor pe aceiaşi 20-30 de derbedei care mint că au „programe”, „proiecte” şi „strategii” minunate, dar nu-i lasă ceilalţi – fă-i, Doamne, să spargă televizorul, dar nu oricum şi oriunde, ci în capul acestor neruşinaţi. Doamne, pentru o vreme, nu-i mai primi în biserică pe români – scoate-i în stradă. Biserica e minunată, dar, de cele mai multe ori, e ultima staţie înaintea cimitirului.

Toate popoarele se mişcă, se apără, se revoltă. Numai noi, românii, măturăm podelele sfintelor lăcaşuri, în genunchi, batem mătănii şi aşteptăm o minune. Adică să ne rezolve Dumnezeu problemele. Numai că singura noastră mare problemă sîntem noi. Noi, care, în loc de sînge, avem drojdia Fanarului în vene. Noi, care i-am dat pradă morţii, prin trădare sau tăcere laşă, pe Mihai Viteazul, Horea, Tudor Vladimirescu, Mareşalul Antonescu, Nicolae Ceauşescu. Acesta e sfîrşitul Istoriei româneşti. Un popor în genunchi şi în lanţuri, care are şi zăbală la gură, nu e vrednic nici măcar de compasiune. Un popor în care ajung înalţi demnitari nişte hoţi de drumul mare, „pozne ale firii”, nebuni de legat, curve dovedite, analfabeţi, primitivi, rebuturi umane – da, se poate duce la culcare. „Ţară minoră, ţară de secături.

O ţară în care un Alecu Constantinescu-Porcul ajunge ministru îşi merită soarta” – scria Octavian Goga, după dezastrul de la Turtucaia, din toamna anului 1916. Cum a ajuns ăla ministru? Îi satisfăcea Reginei Maria toate poftele. Aici e lanţul complicităţilor şi al slăbiciunilor. Singurul lanţ care funcţionează la noi, din păcate.

Corneliu Vadim Tudor

10 iulie 2014

COMENTARII DE LA CITITORI