„România Mare“ pe meridianele lumii Credinţă şi Raţiune (1)

in Alte știri

Mircea Eliade a demonstrat convingător nevoia oamenilor de a se orienta în viaţă prin diferenţierea clară dintre timpul şi spaţiul sacru şi profan. De asemenea, potrivit filozofului Martin Heidegger, există două feluri de a gîndi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de-a face unul cu altul: unul orientat spre scopul, rostul existenţei, imposibil de măsurat şi cuantificat, dar absolut necesar, şi altul – să-i zicem – practic, matematic, orientat spre obţinerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stăpîni, reproduce, şi pe care le poate demonstra ştiinţific, în sensul ştiinţelor naturale.

Spaţiul şi timpul sacru reprezintă un domeniu al gîndirii speculative orientate spre sensul, raţiunea de a fi a omului, iar spaţiul şi timpul profan sînt rezervate activităţii raţionale, concrete, cuantificabile. Să urmărim relaţia dintre credinţă şi raţiune de-a lungul timpului. Nu numai Heidegger ne atrage atenţia că, în vremea noastră – în care gîndirea ştiinţifică şi cuantificabilă, să-i zicem matematică, sărbătoreşte un triumf după altul, desigur, spre binele tuturora -, oamenii sînt oarecum tentaţi să piardă din vedere necesitatea de a reflecta şi asupra lor înşişi, pentru că, la urma urmelor, fiecare om trebuie să creadă în ceva!

Credinţa, după cum susţin Eliade, Löwith, Ratzinger (Papa Benedict XVI), este punctul de plecare al tuturor acţiunilor mai mult sau mai puţin cuantificabile, fără de care omul ar fi complet dezorientat în viaţă, într-un timp şi un spaţiu fără repere. Omul nu trăieşte numai din concret, din pîinea zilnică, el vrea, şi trebuie, să ştie de ce e pe lume, cum să-şi organizeze viaţa şi ce se alege de el după moarte.

Pozitivismul zilelor noastre este în contradicţie flagrantă cu Creştinismul, pentru că ne obligă să ne mărginim la metodologia ştiinţelor naturale, care, fără doar şi poate, ne-a îmbogăţit cotidianul, însă prin pretenţia de a ocupa şi domeniul credinţei, al rostului existenţei, ne îngustează orizontul vieţii.

Să nu pierdem din vedere faptul că libertatea omului de a stăpîni, prin cercetarea metodică, realitatea concretă este precedată de credinţa că aceasta este şi posibilă, şi necesară. Dar, să ne întoarcem la zorile umanităţii, cînd experienţele religioase se concretizau în mituri, după care au urmat, potrivit teoriei lui Ratzinger, trei forme de a le confirma, sau depăşi.

1) Prima formă de a depăşi faza primitivă a mitului este experienţa misticului, care intră în contact direct cu Absolutul şi, apoi, cu comunitatea sa, cu cei care nu au acest har, aşa că ei se mărginesc, sau, mai bine zis, sînt obligaţi în a-l crede pe primul, mulţumindu-se cu o credinţă de mîna a doua. În felul acesta, mitul este conservat prin experienţa misticului.

2) A doua formă este revoluţia monoteistă, a cărei formă clasică o găsim în credinţa Israelului, unde mitul este înlăturat, denunţat ca o simplă făcătură a omului, şi Absolutul este propagat de profeţii care vorbesc în numele, sau la chemarea lui Dumnezeu. Vechiul, Noul Testament şi Coranul sînt textele fundamentale ale tradiţiei monoteiste, abrahamice.

3) A treia formă este raţionalismul, iluminismul, ale căror rădăcini pornesc de la filozofii greci din Antichitate. Pentru ei, miturile sînt o formă de cunoaştere primitivă, pre-ştiintifică, aceasta trebuind depăşită şi înlocuită cu Absolutul cunoştinţelor raţionale. Religia este, astfel, inutilă, fără importanţă; ea poate fi tolerată, în cel mai bun caz, ca un ceremonial politic al Cetăţii.

Ultima formă de depăşire a mitului nu mai are nimic de-a face cu religia; din contră, raţionalismul, sau materialismul, urmăreşte lichidarea formelor pre-ştiinţifice şi este, astăzi, cea mai răspîndită formă de abordare a adevărului. În Franţa, laicismul a devenit, pe această cale, chiar o pseudo-religie de stat, avînd propriul ei Weltanschauung (concepţie despre lume). Nu este deloc exclus ca acest curent ştiinţific să aibă în faţă un viitor chiar mai strălucit decît cel pe care îl are în zilele noastre. Pretenţia de absolut a cunoştinţelor ştiinţifice îşi depăşeşte mandatul şi vrea să ocupe tot Weltanschauung-ul, să înlocuiască absolutul, care se află, după cum am constatat, pe un palier paralel, incompatibil cu raţionalismul, cu iluminismul cotidian.

(va urma)

Prof. dr. Viorel Roman,

Consilier academic la Universitatea din Bremen

COMENTARII DE LA CITITORI