România – o veşnică surpriză pentru Europa (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Stimate confrate, îţi scriu aceste rînduri în momente de profundă mîhnire, apăsat de suferinţe fizice şi sufleteşti, dar mai ales văduvit de speranţe. În cele aproape 9 decenii de viaţă am văzut multe, am trecut peste nenumărate momente dramatice, unele de-a dreptul înspăimîntătoare. Nu ştiu cum de-au încăput atîtea nenorociri într-o viaţă de om. Şi azi mă înfioară. Am simţit criza economică din 1933 prin lacrimile pe care părinţii (salariaţi modeşti) şi le ştergeau cu discreţie, ca să nu-i surprindem noi, copiii. Devastatoarele cutremure din 1940 şi 1977 au răscolit toate spaimele din mine, m-a troienit atît de rău viscolul din 1953, încît nu mai nimeream să intru pe Agricultori, strada unde locuiam de cîţiva ani. Nu pot să uit, nici astăzi, seceta cumplită din anii 1946 şi 1947, inundaţiile catastrofale din deceniul 8 al veacului trecut, numeroasele răzmeriţe, rebeliunea legionară şi cea de-a doua conflagraţie mondială care ne-a adus două cumplite ocupaţii străine (cea hitleristă şi cea stalinistă), ciuntindu-ne ţara întregită de părinţi.

Am trăit, de-a lungul vieţii, sub 4 dictaturi: regală, legionară, comunistă şi băsistă, aceasta din urmă sufocîndu-ne pînă de curînd. Nu cu mult timp în urmă, am fost martorul unui adevărat cataclism – victoria în alegerile prezidenţiale a unui politician neavenit: Klaus Iohannis. Momentul acesta îmi aminteşte de alegerile din 1946, cînd, student fiind, m-au solicitat într-o secţie de votare dintr-o circumscripţie rurală, la care erau arondate cîteva comune şi sate. Sute de alegători se manifestau ca anticomunişti, nu numai prin voturile pe care le introduceau în urnă, ci şi prin viu grai, în auzul tuturor. Nimeni nu se îndoia că partidele istorice vor cîştiga detaşat. După 2-3 zile, aveam să aflăm, însă, că Partidul Comunist (avînd înregistraţi 2.000-3.000 de membri şi milioane de opozanţi) ieşea învingător la mare distanţă, făcînd ca ţara să se înnegureze de la un capăt la altul. Între victoria de atunci a comuniştilor şi cea de acum, a edilului sibian, nu este nici o deosebire. Doar nedumeririle şi suspiciunile sînt aceleaşi. Te întreb, stimate confrate, ca lider de partid, dar mai ales ca sociolog: crezi că este posibil ca, după ce, în turul I, Ponta şi-a devansat contracandidatul cu 10%, după două săptămîni, în turul II, Klaus Iohannis să refacă această diferenţă şi să obţină, în plus, 9 procente?! Aş fi înţeles o asemenea răsturnare de situaţie dacă în turul II s-ar fi confruntat două mari personalităţi politice, cum ar fi Ionel I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu. Dar cînd ardeleanul din actuala ecuaţie electorală este Klaus Iohannis, un ilustru necunoscut, care s-a făcut remarcat doar prin pasiunile sale imobiliare şi prin implicarea ilegală în adopţiile de copii, atunci întoarcerea rezultatului cu 180° miroase de la o poştă a fraudă şi hoţie. Pînă şi presa occidentală s-a arătat extrem de surprinsă de rezultatul alegerilor prezidenţiale din România. Cotidianul ,,Le Monde” scria că rezultatul votului reprezintă un „deznodămînt neaşteptat”. Un alt ziar francez, ,,Le Parisien”, nota: „Victorie surprinzătoare a candidatului de dreapta”. „Victorie surpriză”, scria şi ,,Le Temps”, din Elveţia. Analiştii de la ,,France Presse” nu s-au arătat deloc surprinşi. Ei au mers direct la ţintă, dînd cu oiştea-n gard, aşa cum ne-au obişnuit de multă vreme, afirmînd: ,,Alegîndu-l pe «germanul» Klaus Iohannis ca preşedinte al ţării, românii şi-au exprimat «setea de democraţie»”. În mod sigur, jurnaliştii francezi au avut în vedere democraţia lui Băsescu, după care românii sînt mai însetaţi decît cămilele care traversează Sahara. La rîndul lor, privind România prin spărtura vreunui ochi de geam, angajaţii publicaţiilor online din SUA, ale căror ceasornice s-au oprit înainte de sfîrşitul anului 1989, notează, în mod bizar: ,,Alegîndu-l pe Iohannis, românii şi-au manifestat respingerea faţă de vechile figuri ale politicii, continuatori ai vechiului regim”. Asemenea ziarişti, care afirmă că revenirea comunismului în România zilelor noastre ar mai fi posibilă, nu sînt doar lipsiţi de capacitatea, cît de cît normală, de a analiza evoluţia lumii contemporane, ci pur şi simplu se comportă ca nişte instigatori. Mai există partid comunist în România?! Şi, dacă o mai fi existînd niscai vreascuri, mai sînt ele capabile să ajungă la Putere prin forţele proprii?! Comunismul s-a compromis iremediabil, aşa cum se discreditează şi capitalismul sălbatic, pe care îl implementăm, cu zel, în ţara noastră.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI