România – o veşnică surpriză pentru Europa (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Referindu-se la împămîntenirea lui Carol I, Cezar Boliac scria: „Spre ştiinţa tuturor celor ce nu ştiu, articolul 13 din Convenţiune prescrie, hotărît şi fără echivocitate, că domnul României trebuie să fie român, născut muntean, sau moldovean, din părinţi români, născuţi moldoveni, sau munteni; trebuie să fie de 35 de ani împliniţi; trebuie să aibă venit în pămînt de 3.000 de galbeni pe an; trebuie să fi servit în funcţiuni înalte ale ţării, 10 ani, sau să fi făcut parte din vreo adunare”. Carol I nu îndeplinea nici un criteriu din cele amintite. Venise să se pricopsească, stăpînit permanent de dorinţa de a avea bani. „Geld, geld şi iar Geld, atîta ştia el. În bani se încheiau toate gîndurile, toată simţirea şi toate pornirile vieţii lui. Pentru celelalte lucruri, nervii, inima şi creierul lui erau de piatră”, scria Alexandru Vlahuţă, în 1887. Într-o parodie a Imnului regal, Raicu Ionescu-Rion biciuia necruţător toate apucăturile lui Carol I, nedemne de un principe domnitor: ,,Trăiască Regele/ În brînză şi postav,/ De aur iubitor/ Şi jupitor de ţară!/ Fie bun,/ Fie-n veci/ Norocos cămătar!/ O, Doamne sfinte,/ Ceresc părinte,/ Susţine cu fală/ Taraba regală”. Mulţi scriitori ai vremii, printre care B.P. Haşdeu, G. Coşbuc, I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Gh. Panu, N.D. Cocea, Constantin Bacalbaşa, N.T. Orăşanu, Traian Demetrescu, Constantin Mille’ au biciuit puternic monarhia, şi nu fără temei. La 22 iunie 1884, Camera Deputaţilor vota Legea privind crearea Domeniului Coroanei, în baza căreia Carol I primea 12 moşii, în suprafaţă totală de 118.286 ha (din care 67.198 ha de pădure), din proprietatea Statului, terenuri pe care le revendică azi un venetic, intrus în dinastia Hohenzollern, dar mai ales străin de România, şi pe care cumătrul său, Traian Băsescu, vrea să-l facă, peste noapte, latifundiar. Indignat de gestul deputaţilor de a-l împroprietări pe Carol I cu atîtea moşii, Alexandru Macedonski a publicat, în 1880, o usturătoare satiră în versuri: ,,Azi, în Ţara Românească,/ Plîng ţăranii nemîncaţi…/ Vodă, vodă să trăiască,/ Iar ţăranii să muncească/ De-aia sînt din cer lăsaţi!/ La Berlin, sudoarea noastră!/ Munca noastră, la Berlin…/ Pentru prinţii de la Rin/ E făcută ţara voastră!/ Pentru voi, muncă şi chin,/ Sînge, bani pentru Berlin!”. Deşi declara că din clipa în care a pus piciorul pe pămînt românesc a şi devenit român, lucrurile n-au stat deloc aşa. Cît de bun român a fost Carol I pe tronul ţării noastre o dovedesc faptele. În octombrie 1883, în prezenţa sa, se semna, la Viena, în secret, Tratatul de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania adera în aceeaşi zi, iar 5 ani mai tîrziu, Italia. De-a lungul a mai bine de 30 de ani, cît a dăinuit, acest tratat a fost reînnoit, tot în secret, de mai multe ori, ultima dată în 1913. În 1914, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi adresa un mesaj regelui Carol I, în care îi cerea să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale, unele dintre acestea fiind stipulate în amintitul tratat secret. Carol I n-a ezitat să-şi arate fidelitatea faţă de aliaţii săi, cerînd, în 1914, la Sinaia, ca România să intre în război alături de Puterile Centrale. Consiliul de Coroană, în frunte cu Nicolae Iorga, a respins ferm o asemenea solicitare. Nici urmaşii săi, cu o singură excepţie, n-au domnit altfel. Carol al II-lea, un afemeiat şi lacom de bani, şi-a văzut permanent de interesele sale, nu de cele ale ţării. A instaurat dictatura regală în România. A părăsit ţara mai mult pe furiş, dar încărcat de averi. În ceea ce-l priveşte pe fiul său, Mihai, acesta a domnit în două rînduri, o dată la vîrsta grădiniţei, iar a doua oară la vîrsta imaturităţii, ceea ce explică deciziile greşite în privinţa trupelor române de pe teritoriul URSS, care au avut grav de suferit, mii şi mii de ostaşi sfîrşind prin hăurile siberiene. Ferdinand a fost un rege total diferit de înaintaşul şi de urmaşii săi. Ca prinţ moştenitor al tronului,

n-a fost înţeles şi nici apreciat. Supuşii săi politici îl socoteau un om fără personalitate, datorită firii sale retrase, iar ca rege îl considerau că domneşte doar cu numele. Puţini ştiau însă că Ferdinand era un om de o vastă cultură, avînd solide cunoştinţe în domeniul botanicii şi arheologiei. Cunoştea limba ebraică, studiase poezia lirică japoneză şi pe cea chineză, putea să ţină oricînd dizertaţii judicioase despre muzica wagneriană şi despre personalitatea marelui ei creator. În conformitate cu legile româneşti, şi-a botezat copiii în spiritul religiei ortodoxe, fiind excomunicat de Biserica de la Roma. La depunerea jurămîntului, ca rege, în faţa Parlamentului şi a ţării, a făgăduit, solemn, că va fi un bun român, ceea ce a şi dovedit. Deşi mulţi credeau că în primul război mondial regele va fi alături de Germania, realitatea a infirmat total aceste supoziţii politicianiste. „Am simţit, spunea Ferdinand, o mare mîhnire, căci am înţeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna: de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afinităţile din copilărie. A fost în mine o luptă o conştiinţei şi a inimii. Conştiinţa a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranţa de a-l învinge pe Mackensen, deoarece reuşisem să-l înving, în mine, pe un Hohenzollern”. Prin voinţa şi prin dorinţa de neclintit de a fi întrutotul credincios ţării care l-a adoptat, regele Ferdinand şi-a căpătat, alături de Ion I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Mareşalul Averescu şi mulţi alţi politicieni patrioţi, aureola de făuritor al României Mari, cea mai de preţ coroană dobîndită vreodată în Istoria Neamului nostru. În opinia multor ziare occidentale, alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte al ţării a fost rezultatul voinţei liber exprimate de către români, din dorinţa lor de retuşare a democraţiei. Sînt, însă, şi alte publicaţii, ale căror analize surprind mult mai exact realităţile vieţii politice româneşti.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI