România, post Vadim

in Polemici, controverse

Se fac, în această săptămînă, doi ani de cînd cel supranumit Tribunul, Corneliu Vadim Tudor, a plecat spre o lume mai bună. Sînt doi ani de cînd România a rămas fără cel mai aprig apărător al ei, doi ani de cînd în inima acestei ţări a rămas un gol pe care cei care se numesc naţionalişti şi care încearcă să pozeze în patrioţi nu au cum să-l umple.

Personalitatea lui Vadim, dragostea lui necondiţionată şi autentică pentru această naţiune a fost unică, este de neegalat în această perioadă plină de frămîntări. Vadim a iubit România într-un mod pur, sincer şi necondiţionat. Chiar dacă, în materialele pe care acest patriot autentic le-a scris, a lăsat să se înţeleagă că este dezamăgit de impasibilitatea în care poporul se complace, el, Tribunul, niciodată nu a încetat să-i iubească pe români.

Sînt doi ani deja de cînd mii de oameni s-au perindat pe la sicriul Tribunului, prevestind parcă durerea, golul pe care acest OM le-a lăsat în urmă, dar şi forţa cuvintelor sale, care se adeveresc pe zi ce trece, făcînd din Tribun nu doar un mare om politic, născut parcă înaintea vremurilor sale, dar şi vizionar, unic în politica românească contemporană. După plecarea sa, mulţi au încercat să preia mesajul naţionalist al Tribunului, mulţi sînt cei care pozează în patrioţi, dar ceea ce le scapă acelor farisei politici este că, spre deosebire de ei, care nu iubesc România, nici măcar la un minimum nivel de bun-simţ, pentru Vadim Tudor, naţiunea a fost prima şi ultima lui iubire.

Dragostea şi simpatia de care Vadim se bucura la nivelul maselor izvorăsc din sinceritatea sentimentelor sale pentru România, o realitate unică la nivelul politicii dîmboviţene din ultimii 27 de ani. Indiferent cu cîte cuvinte ar îmbrăca naţionalismul un trădător de ţară, precum Băsescu, Iohannis sau Ponta, ei nu se pot ridica nici măcar pînă la genunchiul celui care a fost Corneliu Vadim Tudor. Pentru că, spre deosebire de el, ei sînt doar carcase opace, goale complet de patriotism, doar rampe de lansare de mesaje fabricate în laboratoarele de imagine, nimic altceva. Vadim este iubit pentru că, prin tot ceea ce făcea, era onest, autentic şi tocmai prin lipsa totală de fariseism a făcut să fie iubit, dar şi controversat, totodată.

Au trecut doi ani de cînd el nu ne mai vorbeşte. Dar prin tot ceea ce se întîmplă, gîndurile tot mai multor români se îndreaptă spre cuvintele lui, spre geniul lui. Chiar şi cei care i-au fost alături în partidul pe care el l-a înfiinţat au dovedit, imediat după plecarea lui, că trădarea şi minciuna l-au înconjurat încă din timpul vieţii. Realitatea prezentă în Partidul România Mare dovedeşte că, în fapt, singurul patriot adevărat care ne vorbea de la tribuna acestui partid el a fost. Cei care acolo îl înconjurau au dovedit că erau doar sateliţii trădării, foarte puţini fiind cei care au fost alături de Vadim pentru că iubeau România. Restul, cei care acum au distrus PRM, dovedind că nu sînt cu nimic mai buni decît micii politicieni care au vîndut această ţară, doar că perifieria la care ei se zbat acum îi face să fie total inofensivi pentru destinul ţării.

Doi ani fără Vadim. Doi ani fără de cel care era primul care înfiera, de orinde se afla, trădarea şi vînzătorii ţării. Doi ani în care mesajul patriotismului a fost preluat de limbi de lemn fără materie cenuşie şi, ce este mai rău, de lipsă totală de loialitate pentru România. La tribuna naţionalismului s-au perindat un Traian Băsescu, un Victor Ponta, un Sebastian Ghiţă, ce îl ghidona pe un Diaconu pierdut în propria minciună. După Vadim, patriotismul a devenit monedă de schimb între trădători şi traseişti politici. Dragostea de ţară a devenit un bun comercial, exact ceea ce Vadim nu a conceput niciodată şi pentru care a ales să sufere decît să vîndă ceea ce a considerat mereu ca fiind un bun al naţiunii: dragostea imensă faţă de România, de naţiunea română.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care naţiunea îl regretă. Ani în care cei care simt româneşte merg şi depun flori la mormîntul Tribunului şi pe buzele tuturor se află cuvinte de admiraţie şi regret pentru plecarea prematură a acestui mare om politic din viaţa noastră, a românilor. Singurătatea Tribunului din ultimii ani de viaţă se poate traduce doar prin forţa pe care acest om a putut să o aibă pentru a face faţă atacurilor din toate părţile la care a fost supus tocmai de către cei care au distrus această naţiune, cei care au adus România de la nivelul de stat suveran la nivel de colonie. A luptat singur şi abia după ce ne-a părăsit am reuşit să vedem cît de mult a iubit acest om România şi cît de singur a fost în lupta lui pentru dreptatea şi prosperitatea naţiunii române.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care asistăm la degringolada naţionalismului românesc. La dizolvarea lui în neputinţă, la lipsa unui lider autentic care să iubească cu aceeaşi dăruire vadimistă această ţară, la lipsa unui curent autentic care să pună punct trădării şi să ducă la renaşterea naţiunii române. Asistăm la evenimente pe care Vadim le-a semnalat cînd trăia, şi vorbim aici de recentul incident de la Odorheiul Secuiesc, de mesajele secesioniste ale liderilor UDMR, ale politicienilor unguri sau ale unor lideri obscuri din Ţinutul Secuiesc.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care la nivelul mentalului colectiv românesc se inoculează senzaţia de ruşine dacă iubeşti România. A devenit un lucru rău să fii naţionalist, să fii patriot. A fii un bun român acum se identifică cu iubirea necondiţionată a trădării şi a celor care distrug şi lovesc cu putere la temelia naţiunii române. Cei care schimbă istoria noastră au devenit celebri, în timp ce iubirea tradiţiilor merge pe un drum sigur spre singurătate pentru cei care îl aleg.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care naţiunea română se dizolvă în propria nepăsare, în care patriotismul a devenit o ruşine, iar trădătorii îşi duc pe mai departe opera, de a se îmbogăţi pe ei şi neamurile lor la adăpostul protectorilor străini şi al nepăsării românilor.

Tano

 

COMENTARII DE LA CITITORI