România – ţara fără guvern şi fără preşedinte

in Război corupției

Deşi nu o spun de-a dreptul, pentru că nu se face, comentatorii, cîţi au supravieţuit ultimei crize, dau tîrcoale unei idei abisale: România nu mai are nici guvern şi nici preşedinte. Şi, bineînţeles, nici partide politice. Aici avem de-a face cu singura realizare a guvernului „tehnocrat“: punerea în evidenţă, în ramă, a unei realităţi, de altfel, mai vechi. Fabricate la origine şi controlate apoi strict de Serviciile Secrete, partidele politice din România nu sînt, de fapt, partide politice. Doar interfeţe şi marionete. P.N.L. şi P.D.L., care, ca focul şi apa, nu reuşesc să fuzioneze, cu o conducere bicefală comică (Blaga & Gorghiu, doi care fac mai puţin decît unul), cu rateurile penibile în alegerea candidaţilor pentru Bucureşti, P.N.L. şi P.D.L. nu sînt un partid conservator şi liberal, popular, cum se pretind, ci doar o adunătură patetică, încă protejată, inexplicabil, de D.N.A. Nici P.S.D.-ul, condus de controversaţii (juridic, dar nu numai) Liviu Dragnea, Victor Ponta şi, pînă de curînd, de Valeriu Zgonea, preşedinte executiv, eliminat urgent ca o măsea stricată, deci nici P.S.D.-ul nu încropeşte „marele partid“ al României, cum îl proclamă propagandiştii de casă travestiţi în ziarişti sau sociologii-sondori bine plătiţi (e adevărat că un sondaj „cu adresă“ costă între 10.000 şi 15.000 de euro?). Guvernul de „tehnocraţi“ amatori al domnului Dacian Cioloş nu a reuşit pînă acum decît să ne convingă că putem să ne lipsim, fără mari pierderi, de partide politice. Era şi acesta un punct pe agenda unui guvern care are tentaţia naturală de a se eterniza la putere. De Parlament ne lipsim, deşi îl plătim la supranumeric, supraponderal, de cîteva mandate. De asemenea, acest guvern „tehnocrat“ amator a mai reuşit să ne convingă că fiii şi nepoţii fostelor cadre ale Partidului Comunist şi ai ofiţerilor de diverse obedienţe (Securitate, Miliţie, Armată, Diplomaţie, „tehnocraţi“ comunişti din marile întreprinderi şi din birocraţia centrală sau locală) sînt mai neisprăviţi, cu toate şcolile lor scump plătite, decît părinţii, unchii, mătuşile şi naşii lor. Adică să confirme că nepotismul tehnocrat nu e o soluţie pentru ţara noastră, aflată într-o criză gravă, profundă.
În ceea ce-l priveşte pe domnul Klaus Iohannis, fost primar (deja „exotic“, ca minoritar) al Sibiului, dacă i s-ar compune o uniformă cu destule zorzoane, medalii şi grade, ar fi un foarte bun „mareşal de hotel“ la poarta Cotrocenilor. Fizicul îl serveşte. Asta mai ales după imnul închinat S.R.I.-ului (o fi avînd omul obligaţii?) în neclarificata catastrofă a dezinfectanţilor şi după fraza care va fi doar una din marile sale contribuţii la gîndirea socio-politico-economică a României Secolului al XXI-lea: „În momentul în care primim informări (de la S.R.I. – n.n.), le citim şi ne considerăm informaţi“. De altfel, România dovedeşte cu asupra de măsură că şi-a făcut temele („treaba“, cum obişnuiesc să spună, sistematic, factorii răspunzători) după ce a aderat la N.A.T.O. şi la U.E. Cele două organizaţii sau organizări au scopul nemărturisit de a face să dispară guvernele şi conducerile naţionale, care încurcă inutil puterea centrală de la Washington, cu filiala sa de la Bruxelles. Performanţele de autoaneantizare atinse de guvernul şi preşedintele de la Bucureşti sînt fără egal în UE şi poate chiar pe planetă (probabil, cu excepţia preşedintei lituaniene Dalia Grybauskaite, laureata Premiului „Carol cel Mare“, în 2013). Nu avem încă o explicaţie acceptată de toată lumea în legătură cu „primul mileniu tăcut“ din existenţa noastră ca popor. Istoricii maghiari pretind, interesaţi şi aberant, că am fi plecat cu toţii la Sud de Dunăre. Actuala clasă sus-pusă din România dovedeşte, zilnic, că ne aşteaptă cel puţin un nou „secol tăcut“. Partide compuse din repetenţi şi penali, guverne după guverne ratate, preşedinţi nuli (Emil Constantinescu, Klaus Iohannis), din alte vremi (Ion Iliescu) sau chiar catastrofali (Traian Băsescu), presă vîndută sau dispărută pur şi simplu, Servicii Secrete care se servesc şi nu servesc pe nimeni (vezi şi cazul recent Hexi Pharma) – la ce te poţi aştepta dacă nu la disoluţia, „diluarea“ finală ?
Vom rămîne, pînă la urmă, fără partide politice, fără guverne, fără preşedinţi, fără Servicii Secrete şi fără Armată, doar cu şefi de obşti sau bresle, cu oligarhi şi interese comunitare, cu „juzi“ aleşi direct şi natural, adică un nou mileniu medieval tăcut sau măcar un secol-două? Riscul e, desigur, foarte mare, acela al dispariţiei statului naţional, al ştergerii ţării de pe harta lumii, al pierderii definitive a limbii şi culturii române. Dacă te joci iresponsabil prea multă vreme cu lucruri importante, pierderile sînt pe măsură. De prea multă vreme în România numai cine nu a vrut nu a fost ministru, deputat, consilier, primar, general, desigur, cu excepţia oamenilor serioşi, consistenţi şi competenţi, care chiar ar fi trebuit să îndeplinească aceste funcţii. Revenim. Guvernul domnului Cioloş are, deci, totuşi un merit, pe care-l împarte cu D.N.A. Atît „tehnocraţii“, cît şi procurorii au ştampilat falimentul total al clasei politice de tranziţie. Ca să-şi salveze regeşte pielea, „foştii“, urmaşii lor şi cei aflaţi la butoanele decizionale par dispuşi să sacrifice o ţară. Doar pentru atît?

Petru RomoŞan

COMENTARII DE LA CITITORI