România, ţara în care adevărul umblă cu capul spart

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Stalin, Churchill şi Roosevelt trebuiau asasinaţi la Teheran!

Agenţii cu misiuni speciale au fost acei spioni sovietici care au acţionat în mai multe ţări, avînd însărcinări multiple. Unul dintre aceştia a fost Pavel Anatolievici Sudoplatov (1907-1996). În timpul celui de-al II-lea război mondial, a condus o unitate specială, care organiza operaţiuni de asasinate şi sabotaje împotriva trupelor germane. În 1941, a fost numit conducător al „Departamentului S“, ce reunea elemente din NKVD şi GRU, cu scopul desfăşurării de operaţiuni în vederea obţinerii de date privitoare la producerea bombei atomice, iar după război, a organizat acte de sabotaj în ţările vestice.

Autobiografia sa, „Special Tasks“, oferă, între altele, date despre savanţii din cadrul „Proiectului Manhattan“, care au furnizat informaţii despre producerea bombei atomice, unele dintre ele controversate. Principala reuşită a lui Gevork Andreevici Vartanian (1924-) a fost demascarea planurilor operaţiunii „Long Jump“ („Saltul cel lung“), care privea asasinarea liderilor Puterilor Aliate (Stalin, Churchill, Roosevelt) de către agenţi germani, cu ocazia Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie –

1 decembrie 1943), astfel

încît aceasta nu a mai

avut loc.

Regele Mihai – sfătuit de americani

să plece în exil…

Spre sfîrşitul războiului, agenţia americană OSS şi-a continuat operaţiunile în România, mai ales în ceea ce priveşte contracararea pericolului comunizării ţării.

Charles Hostler a fost trimis în România, ca şef al misiunii OSS, în iulie 1945. A coordonat acţiunile de salvare a unor persoane care se opuneau comunismului, refugiate în clădirea Ambasadei SUA din România, acestea fiind transportate la Viena. Frank Gardiner Wisner (1909-1965) s-a aflat în România în calitate de şef al operaţiunilor OSS în Europa de Sud-Est. Principala sa misiune a fost coordonarea acţiunilor de spionaj împotriva trupelor sovietice din România şi penetrarea Partidului Comunist. A avertizat asupra pericolului ca Uniunea Sovietică să preia controlul asupra Europei de Est şi l-a sfătuit pe Regele Mihai I să plece în exil. După ce a părăsit România, Wisner a fost încadrat în CIA şi a participat la iniţierea unor acţiuni, cum ar fi planul de realizare a unui tunel la Berlin pentru spionarea autorităţilor sovietice (După ce Richard Gehlen a fost adus în SUA, Wisner a coordonat activitatea acestuia. Apoi, a fost şeful OPC – Office of Politic Coordination – şi adjunct al lui J.F. Dulles la CIA. A recrutat şi refugiaţi români – n. edit.) şi obţinerea textului raportului secret prezentat de N.S. Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS (1956). (Raportul a fost sustras de agenţi „Mossad“ şi predat CIA. Sursa: „Cavalerii Apocalipsei“, pag. 110 – autor: Florian Gârz)

Veturia Goga – în slujba lui Hitler

În ultima vreme, în urma desecretizării unor documente germane, s-a întărit convingerea că soţia scriitorului Octavian Goga, Veturia, ar fi spionat pentru germani. S-a spus chiar că poate fi considerată „privighetoarea lui Hitler“. După cum deja se cunoaşte în epocă, legătura lor a reprezentat un subiect de prima pagină a publicaţiilor de scandal.

„Historia“ consemna că omul politic Octavian Goga, ajuns, în mai multe rînduri, după Unirea din 1918, ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, ministru al Cultelor şi Artelor, ministru de Interne şi chiar prim-ministru, ar fi reprezentat un bun paravan pentru jocuri de influenţe şi spionaj. „Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost, pentru ea, decît îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă a fost, recrutată încă din 1914, la Bayreuth“, scria Mircea Goga, strănepotul lui Octavian Goga, în cartea „Veturia Goga“.

Mai mult, probabil şi ca o recunoaştere a serviciilor aduse, Veturia Goga a urcat, cu timpul, toate treptele ierarhiei din umbră a nazismului. Metamorfozată în „Privighetoarea lui Carol al II-lea“, „Eminenţa cenuşie“, „Egeria“ şi „Marea Doamnă a dictaturii antonesciene“, aceasta l-a slujit pe Hitler, către care a transmis informaţii de primă mînă despre soţul său, Octavian Goga, dar şi despre Carol al II-lea, Mareşalul Antonescu, precum şi despre toţi cei din staff-ul celui de-al III-lea Reich, pe care i-a condus la pierzanie, după cum scria Mircea Goga, în cartea menţionată. Octavian Goga s-a stins din viaţă la Ciucea, la 7 mai 1938, cînd avea 57 de ani, în condiţii care ridică destul de multe semne de întrebare. Să fi fost şi moartea marelui scriitor şi om politic una din misiunile îndeplinite cu succes de Veturia?

Ceauşescu urma să fie asasinat în Sudan

Oficial, şi acest complot a fost descoperit de Securitate, iar cei 3 tineri, deşi au fost torturaţi, nu au dezvăluit numele complicilor. Pentru că nu existau. (Despre acest caz a apărut un articol şi în revista ,,Obiectiv Magazin“, din 1996, scris de un colaborator. Informaţiile i-au fost oferite de fiul lui Volcinschi. Probabil a fost o premieră de presă – n. edit.) În paralel, agentul Moscovei, Paul Gorceaski, a pus la cale un plan minuţios de asasinare a noului lider al României de la acea vreme. Nicolae Ceauşescu urma să fie lichidat în timpul vizitei oficiale din 22-24 octombrie, din Republica Democrată Sudan. Alertată de către CIA, care îl considera, la acea oră, pe Ceauşescu, omul liberal numărul 1 al lagărului comunist, Securitatea a dejucat planurile Moscovei. După 1989, Raul Volcinschi a înfiinţat Partidul Uniunea Democrat-Creştină, care a fuzionat cu PNŢCD. Concomitent, Volcinschi a devenit vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi, în timpul guvernării CDR, consilier al ministrului ţărănist de Interne, Gavril Dejeu. În acea perioadă, Volcinschi a obţinut eliberarea din închisoare a celor 3 tineri care „plănuiseră“ atentatul contra lui Nicolae Ceauşescu şi pe care Ion Iliescu a refuzat să îi elibereze, deoarece, oficial, ei erau condamnaţi pentru furt contra avutului obştesc, în formă agravantă. În realitate, Iliescu a încercat să ascundă adevăratele evenimente de atunci, care l-au vizat pe fostul lider comunist al României socialiste şi care au fost dirijate din umbră de Kremlin. Întrebarea „de ce“ a rămas fără răspuns pînă în zilele noastre.

Faţa nevăzută a CIA

În ultimă instanţă, operaţiunile secrete desfăşurate de CIA au fost destul de asemănătoare cu cele ale KGB, unele dintre ele putînd fi calificate, cum de altfel au şi făcut-o unii analişti, drept „murdare“, ele făcînd parte dintr-o „Istorie întunecată“, cu „scuza“ că aceste acţiuni vizau apărarea democraţiilor occidentale. Imediat după ultimul război mondial a fost desfăşurată „Operaţiunea Paperclip“, care avea drept scop recuperarea şi aducerea ilegală în SUA a unor cercetători germani, chiar dacă unii puteau fi calificaţi drept criminali de război (Operaţiune coordonată pe teren de lt. Henry Kissinger – evreu – n. edit.).

În 1948, a fost înfiinţat Oficiul pentru Coordonare Politică (OPC), finanţat de CIA, însărcinat cu desfăşurarea de operaţiuni clandestine, mai ales în ţările din spatele „Cortinei de Fier“. (Acest Oficiu era condus de Frank Wisner, sfătuitorul Regelui Mihai – n. edit.) Printre acţiunile desfăşurate de acest Oficiu s-au numărat activităţi camuflate, propagandă, mită, subversiune, dezinformare, infiltrări de agenţi şi sabotaj. Cele mai multe dintre ele au fost lichidate de către KGB. În afară de implicarea CIA în acţiunile împotriva regimului comunist din Cuba, care a prevăzut şi tentative de asasinare a lui Fidel Castro, au existat şi alte acţiuni de suprimare a unor lideri consideraţi drept duşmani ai SUA, chiar şefi de state, care, de altfel, au şi făcut obiectul unor investigaţii desfăşurate de o comisie a Senatului american. Printre cei vizaţi s-au numărat preşedintele socialist Salvador Allende, din Chile, şefi de stat din Vietnamul de Sud (Ngo Dinh Diem), din Republica Dominicană (Rafael Trujillo) şi Congo (Patrice Lumumba). Există bănuieli că şi CIA ar fi desfăşurat experimente medicale asupra unor opozanţi, dar şi a unor militari americani. S-a crezut că şi Cultura a aparţinut „frontului secret“. Astfel, CIA a luat iniţiativa înfiinţării, în 1950, a „Congresului pentru libertatea culturală“, destinat să combată influenţa ideologiei şi culturii comuniste. Cel mai important program a fost acela consacrat „Capodoperelor Secolului XX“, avînd drept scop promovarea unor opere, considerate o contrapondere la propaganda comunistă desfăşurată de KGB prin intermediul unor programe proprii. Printre autorii promovaţi de un asemenea program s-au numărat George Orwell, Milovan Djilas, T.S. Elliot, Stravinsky şi Schoenberg. În acelaşi timp, FBI a conceput o listă cu intelectuali, artişti din SUA, ca şi din alte ţări, suspectaţi de simpatii comuniste, printre care s-au aflat numeroase personalităţi, precum John Steinbeck, Bertolt Brecht, Marilyn Monroe, Frank Sinatra, Charlie Chaplin, dar şi Pablo Picasso sau Albert Einstein (Einstein a refuzat propunerea de a fi primul preşedinte al Israelului, pentru că noul stat nu alesese calea socialistă. Marilyn Monroe şi Frank Sinatra erau la fel de „comunişti“ ca şi John Lennon, o obsesie pentru J.E. Hoover.)

România – Triunghiul Bermudelor

pentru spionii din Vest

Agenţii Serviciilor de Informaţii ale Republicii Socialiste România au fost foarte activi şi au reuşit fapte notabile în Europa şi chiar în afara continentului. În context, „Perla Coroanei“ activităţii sale informative a fost considerată, de către Aleksandr Mihailovici Saharovski, coordonatorul „reţelei“ de consilieri sovietici din diferite ministere din România, în perioada 1949-1953, organizarea Serviciului de Informaţii Român. Calificarea poate veni din partea unuia dintre cei mai avizaţi şi longevivi conducători ai spionajului sovietic. Organizarea şi activitatea spionajului român, cel puţin pînă la venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, a fost rezultatul conducerii sale de către agenţi KGB şi GRU, cum ar fi Gheorghi Pintilie (Pantiuşa) şi Alexandru Nicolschi – ambii de origine iudaică – aceştia, în perioada interbelică, fiind trimişi, ca spioni, în România, iar Nikonov Serghei (tot de origine iudaică), a activat în anii ‘30. În prima parte a „Războiului Rece“, contraspionajul din România, ca şi din alte ţări ale lagărului comunist, a fost confruntat cu ofensiva Serviciilor de Informaţii vestice, mai ales a CIA, care a finanţat înfiinţarea Oficiului pentru Coordonare Politică (OPC), însărcinat cu desfăşurarea de operaţiuni clandestine în acest spaţiu. În afară de obţinerea de informaţii, scopul acestei organizaţii, ca şi al altora la care au aderat şi diferite state vestice, era organizarea de grupuri de rezistenţă, ce urmau să intre în acţiune în momentul declanşării unor operaţiuni militare. În acest sens, s-a trecut la paraşutarea unor agenţi care trebuiau să organizeze acţiuni de sabotaj. Potrivit istoricului Ernst Volkmann, aceste acţiuni constituiau „preludiul esenţial pentru infiltrarea şi destabilizarea regimului comunist din România“, iar unul dintre conducătorii contraspionajului român, generalul Neagu Cosma, consideră că lansarea de agenţi a însemnat „cea mai vastă şi costisitoare acţiune de spionaj întreprinsă vreodată împotriva României“.

În anii ‘50, în privinţa numărului de agenţi şi a resurselor alocate, operaţiunile desfăşurate în România de CIA s-au aflat pe locul 2, după cele din Albania. Cele mai multe dintre aceste operaţiuni au fost, însă, dejucate cu sprijinul experimentaţilor agenţi KGB care acţionau aici. La fel s-a întîmplat şi cu reţelele organizate din iniţiativa CIA în România şi coordonate de diplomaţi din misiunile ţărilor vestice, trecîndu-se la organizarea unor procese de răsunet, în care au fost condamnaţi, pe baza unor dovezi reale sau „fabricate“, la grele pedepse, şi unii „colaboratori“ români ai acestor reţele. Prin urmare, cel puţin în această perioadă, „ofensiva“ informativă a CIA şi a altor agenţii vestice a eşuat.

Reţeaua Caraman –

cei 13 care au zdruncinat NATO

Agenţii români şi-au probat, într-o serie de împrejurări, profesionalismul, şi au produs, uneori, o reală impresie şi chiar temeri, nefiind scutiţi de „căderi spectaculoase“. Aflîndu-se sub presiunea ,,comandamentelor ideologice“, au acţionat dincolo de precepte morale, sub pretextul, adesea invocat, al aflării în „serviciu comandat“. Firesc, avîndu-se în vedere că lumea Serviciilor Secrete este una lipsită de moralitate, o lume în care rezultatele au primat întotdeauna. „Harta“ spionajului românesc se amplifică în mod deosebit în anii ‘70-’80, trecînd, uneori, dincolo de fruntariile Europei. Una dintre ţintele predilecte ale spionajului românesc a fost Franţa, mai ales prin activitatea lui Mihai Caraman, care, din 1960, a reuşit să formeze o reţea de „corespondenţi“, agenţi care transmiteau informaţii din cadrul ministerelor de Externe, Apărării şi de Finanţe ale Franţei, dar şi din birourile NATO, care funcţionau în acea perioadă la Paris. De aici au fost sustrase peste 12.000 de pagini de documente strict confidenţiale, producînd mari pagube organizaţiei, ceea ce i-a făcut pe unii analişti să considere că românii care au făcut parte din „reţeaua Caraman“, în număr de 13, au produs pagube serioase Alianţei Nord-Atlantice, reuşind chiar „să zdruncine“ organizaţia. (Pe larg, în „Culisele României“, vol. II. M.C. a sosit, la Paris, în decembrie 1958, şi era prim-secretar şi consilier economic comercial al ambasadei. Membrii reţelei sale aveau, toţi, pînă în 30 ani. Au fost trădaţi de defectorul iudaic Dan Iacobescu.) Într-adevăr, printre aceste documente se aflau şi unele referitoare la planurile de atac şi apărare ale NATO, precum şi schema infrastructurilor organizaţiei pînă în 1985. Se pare că informaţiile sustrase de „reţeaua Caraman“ au făcut ca trupele Pactului de la Varşovia să intre fără probleme în Cehoslovacia, în august 1968. Ulterior, sovieticilor nu li s-au mai dat decît conspecte ale acestor documente. În 1991, Caraman este numit director adjunct al Serviciului Român de Informaţii (SRI), devenind, ulterior, director al acestuia. A fost înlocuit din funcţie în mai 1992, în urma cererii exprese a lui Manfred Wörner, secretar general al NATO.

Bugetul CIA – cît al Armatei Franţei

După dispariţia „Cortinei de Fier“ şi încetarea „Războiului Rece“, era de aşteptat ca relaţiile dintre state să intre pe făgaşul lor normal şi să îşi recîştige transparenţa. Dar, oare, a avut loc o asemenea „schimbare la faţă“? O serie de oameni politici şi experţi avizaţi au fost tentaţi să ofere un răspuns negativ la această întrebare. Într-adevăr, în perioada de după 1990 şi pînă în prezent, nu numai că acţiunile informative nu au dispărut, ci, în noile contexte politice, au primit chiar forme noi. Au avut loc regrupări de forţe, vechii duşmani au devenit prieteni, iar vechii prieteni au ajuns pe poziţii adverse. Prin urmare, putem afirma că spionajul a rămas unul dintre domeniile în care confruntările continuă. Situaţia se oglindeşte chiar şi în amploarea pe care Serviciile (agenţiile) de spionaj/contraspionaj o au în continuare.

Astfel, Sistemul de Informaţii şi Securitate al Statelor Unite numără nu mai puţin de 14 agenţii, la care se adaugă 13 organizaţii cu atribuţii similare. În plus, pentru sporirea eficienţei unor operaţiuni din acest domeniu, între Pentagon şi CIA există tot mai multă întrepătrundere. Statele Unite continuă să aloce Serviciilor de Informaţii sume uriaşe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenţia Centrală de Investigaţii dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de angajaţi. Eşecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center şi Pentagon („cîrtiţa“ Aldrich Ames este, desigur, exemplul cel mai concludent – n. edit.) au umbrit, cum era şi firesc, renumele Agenţiei. De parcă nu era suficient, criticii CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste din Kenya şi Tanzania – s-ar fi datorat unei informaţii greşite furnizate de CIA, întrucît întreprinderea farmaceutică de la Khartoum (Sudan) nu producea nici un fel de arme chimice. Însă, a urmat 11 septembrie 2001. În raport cu noile sfidări, CIA şi-a diversificat direcţiile de investigaţie: lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri, spionajul economic, supravegherea proliferării armelor chimice ş.a.m.d.

Şeful CIA din România –

racolat de ruşi la Bucureşti?

Contraspionajul american a trebuit să facă faţă unei adevărate „ofensive“ desfăşurate de ţări cu care SUA se află în contradicţii politice, cum este Cuba (exemplu Ana Belen-Montes, care a spionat 16 ani pentru această ţară), Irakul, Libia, dar şi unor Mari Puteri, în ciuda declaraţiilor de colaborare cu China sau Federaţia Rusă. Însă, cele mai mari probleme le-au creat contraspionajului american agenţii infiltraţi în forţele armate, în NASA, dar chiar şi în CIA, precum Harold Nicholson (fost şef al Biroului CIA din România la începutul anilor ‘90), ofiţerul cu gradul cel mai înalt, care a fost arestat pentru spionaj în favoarea Federaţiei Ruse. Povestea lui Nicholson s-ar fi înscris în acţiunile „standard“ ale perioadei confruntărilor din timpul „Războiului Rece“, dacă n-ar fi avut loc într-un alt context istoric. Totuşi, chiar dacă racolarea şefului de la acea vreme al Biroului CIA din România s-a făcut după destrămarea blocului sovietic, un lucru este cert: indiferent de epoca istorică pe care o traversăm, interesele statelor şi naţiunilor fac ca acestea să meargă pe premiza firească: fiecare spionează pe fiecare.

SUA ascultă pe toată lumea…

Interceptarea

telefoanelor şi decriptarea mesajelor

În octombrie 2013, presa din Germania a publicat informaţia că telefoanele cancelarului Angela Merkel erau interceptate de mai bine de un deceniu.

Potrivit documentelor, unitatea de interceptare se află chiar în Ambasada SUA din Berlin. Mai mult de 80 de unităţi similare au fost puse la punct în toată lumea de către NSA, existînd date că şi la Bucureşti se află o astfel de unitate. Potrivit teoriilor din presă, se pare că interceptările au fost făcute din spatele unui panou special, aşezat în locul unei ferestre din clădirea Ambasadei SUA din Berlin. Experţii în Securitate afirmă că există două feluri de convorbiri telefonice: convorbirile telefonice standard, care presupun un sistem de criptare separat de sistemul de transmitere a mesajului, criptarea neintervenind imediat, fiind de ajuns ca sistemul de interceptare să fie poziţionat înainte ca mesajul să fie codificat, sau după ce este decodificat, înainte de a fi transmis în receptor. Al doilea gen de convorbire presupune un sistem de criptare integrată. Astfel, criptarea mesajului se face exact în momentul transmiterii şi, spre deosebire de sistemul standard, mesajul este transmis printr-o reţea privată. Cu toate acestea, ambele telefoane ale Angelei Merkel au fost interceptate. Primul, care avea sistem standard de criptare, era folosit pentru convorbirile politice şi de partid, iar cel de-al doilea, cu sistem de criptare integrată, era folosit pentru convorbirile cu membrii guvernului.

(va urma)

BOGDAN PĂPĂDIE

GABRIEL I. NĂSTASE

COMENTARII DE LA CITITORI