Românii, între Ţuţea şi Isus, Turcia şi Franţa, sau ce-şi face omul cu mîna lui (1)

in Pe meridianele lumii

Lecţia turcă
Acum aproximativ 700 de ani, odată cu Căderea Imperiului Bizantin, la Istanbul se înscăuna Sultanul Mehmed al II-lea, care a pus baza unui Imperiu care va dura pînă în 1920. Pe timpul cît otomanii au condus, cucerit, stăpînit, dirijat Europa, spre Turcia au plecat nu numai grîne, aur, alimente şi giuvaeruri, ci şi fete, băieţi, copii, care au fost turciţi, convertiţi, siluiţi, transformaţi în eunuci, iar apoi, dintre ei, mulţi au început să ajute loviturile de palat, unii au ajuns mari generali de oşti, viziri, sau chiar sultani. Astfel, marele Imperiu a devenit un al doilea Babilon. În multitudinea de cetăţeni, credinţe, naţionalităţi, naţiunea turcă s-a transformat într-un puzzle care a supravieţuit atîta timp cît Turcia a păstrat dezvoltat spiritul de mare putere, dacă nu mondială, cel puţin zonală. Capitala ţării este împărţită, din punct de vedere religios şi al culturii, în două: partea europeană şi partea musulmană, iar partidele care se bat pentru putere pedalează pe sentimente şi promisiuni naţionaliste sau „europene“, în funcţie de jocurile sau schimbarea puterii între marile forţe actuale ale lumii. La această oră, Turcia începe să îşi piardă rolul de mare putere zonală, mai ales de cînd S.U.A., prin mîna sa înarmată a N.A.T.O., încearcă să se insinueze şi în Marea Neagră, acolo unde existau doar 2 jucători majori. Această schimbare de paradigmă nu putea să nu aducă nemulţumiri în rîndul celor care nu vor să renunţe fie la independenţă, fie la putere, fie la orgoliu. Lovitura de stat – încă neterminată – din Turcia nu este chiar atît de străină de schimbările ce se doresc în zona Mării Negre, chiar dacă, în acest puci, nu este mîna lui Fethullah Gulen. Întrebarea nu este cine ar avea de cîştigat de pe urma căderii lui Erdogan, ci cine ar avea de pierdut, dacă acesta rămîne la putere. Implicarea bazei de la Incirlik, bază militară N.A.T.O., în acest conflict ne arată că este ceva putred în Danemarca. Învinuirile care au curs, în numai două zile, dinspre Ankara înspre Washington şi invers, chiar ameninţările cu excluderea din N.A.T.O. sau intervenţia armatei turce în baza semi-americană de la Incirlik demonstrează că teoriile nu sînt doar teorii, că lucrurile sînt grave şi că oricum se va termina cearta sau scandalul, de acum încolo Turcia nu va mai fi atît de liniştită, dar nici atît de ataşată de măreţele idealuri americane. Ceea ce s-a întîmplat în Turcia nu este legat doar de orgoliul lui Erdogan sau de ambiţiile sau interesele unora sau altora, ci şi de Istorie şi istoric, de probleme care ţin de cultură şi renaşterea unor sentimente ale primilor cetăţeni ai Turciei. Nici timpul, nici dictaturile, nici transmutările de popoare, nici influenţele din afară nu vor reuşi să scoată din conştiinţa unui popor apartenenţa de neam. Aceasta este lecţia pe care marile puteri trebuie să o înveţe din ceea ce s-a întîmplat în Turcia, cu atît mai mult cu cît nu este prima oară, aşa cum secole de stăpînire otomană asupra unor teritorii supuse prin forţa armelor, transformate în raiale şi Paşalîc, nu au putut scoate din memoria acestora conştiinţa de neam. În ciuda declaraţiilor puterii de la Ankara, situaţia nu este nici calmă, nici sub control, nici măcar stabilă, iar lucrurile nu se vor termina aşa, mai ales dacă Erdogan va deraia pe axa Moscova-Tel Aviv, fie şi doar declarativ. Trecînd peste măsurile pe care Erdogan le va lua împotriva puciştilor, care este clar că vor fi exemplare, situaţia din Turcia interesează în cel mai înalt grad S.U.A., care nu poate lăsa această ţară pe mîna cuiva care nu cîntă cum vrea Washingtonul, indiferent cine va fi el. Am spus
într-un articol anterior că nu este exclus să asistăm la un maidanătătă prin Bulgaria. Nu ar fi exclus să ne trezim şi cu un maidanciuk şi prin Ankara, sub influenţa „societăţii civile“ conduse de Gulen, sau de oricine altcineva, dar „democratic“, după modelul Kiev.
Lecţia franceză (1)
Ceva mai tîrziu, pe la 1800, dar mult mai intens, Franţa devenea un mare imperiu colonial – la început militar, apoi teritorial şi economic – măsurînd, în perioada de glorie, 13 milioane de kmp. Politica francezilor a fost cam aceeaşi cu cea a turcilor, pentru că nici un stat cucerit sau „civilizat“ de cuceritori nu se lasă spoliat cu bucurie. Ca şi turcii, francezii şi-au „tras“ femei, bărbaţi şi copii pe care i-au asimilat, crezînd că, odată cu cetăţenia, aceştia vor deveni buni francezi, aşa cum Pieile Roşii de prin America de Nord deveneau buni americani, după ce erau ucişi. Aparent, politica a dat roade, Franţa s-a umplut de maghrebieni; unii sînt cetăţeni francezi de generaţii, dar aşa, pentru cultura generală a mamei adoptive, aceştia nu vor uita niciodată cine le este adevărata mamă. Recent, am văzut la tv un reportaj cu o fată, româncă, adoptată de o americancă, fată care nu îşi cunoscuse tatăl natural şi nu îşi văzuse mama naturală de la adopţie. Deşi crescută în America, cu educaţie americană, bănuiesc în condiţii optime, deşi tatăl ei natural o părăsise pe mama naturală chiar înainte de a se naşte ea, deşi el era un om amărît, aşa cum tind să devină aproape toţi românii care nu candidează sau nu sponsorizează partidele politice, la vederea tatălui, fata a fost copleşită de emoţie. Era totuşi tatăl ei. Franţa e plină de „copii“ adoptaţi, iar cine crede că dacă aceştia, stînd de generaţii în Franţa, au uitat de unde au plecat, se înşeală. Nu se ştie niciodată cînd şi cum unul dintre ei, citind o poveste, o ştire, despre „mama“ naturală, simte nevoia să o răzbune.

(va urma)
Col. (r) Marin Neacşu

COMENTARII DE LA CITITORI