Românii, obligaţi să se însoare cu evreice, rusoaice sau unguroaice (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

După desfiinţarea fostei Siguranţe a Statului şi a Serviciului Special de Informaţii, inclusiv a Brigăzii Mobile, care operaseră arestări masive în rîndul românilor, noile organe înfiinţate au continuat desăvîrşirea „operei“, care a cuprins întregul deceniu al anilor ’50, funcţiile-cheie în noul aparat fiind ocupate de alogeni. Ajutîndu-se şi confirmîndu-se reciproc, îşi confecţionaseră dovezi de „ilegalişti“, de „condamnaţi politici“, deşi unii dintre ei fuseseră închişi pentru infracţiuni de drept comun, dar acestea erau cele mai solide garanţii de loialitate faţă de noul regim. Pe această cale au fost atrase noi elemente, împrospătîndu-se şi întărindu-se, permanent, aparatul Securităţii. Ele acţionau cu o înverşunare egală cu ura, afişînd o psihologie aparte, care, cel puţin parţial, explică atitudinea lor. Pe fondul unei pregătiri precare sub toate aspectele, la cei mai mulţi dintre ei, al condiţiilor sociale – foşti negustori, mici meseriaşi -, se aşeza un amalgam de îndoctrinare ideologică, de primitivism revoluţionar, toate grefate, la o bună parte din ei, pe instinctele primare, complexe de inferioritate, resentimente, dorinţă de răzbunare, oportunism, prejudecăţi prezente şi încă vii în conştiinţa unora, după cele îndurate de evreii Ardealului de Nord în timpul războiului, iar la unguri, „năduful“ că Ardealul se află la România şi nu la Ungaria.

Cititorul va înţelege cum se materializau aceste manifestări subiective în practica muncii cotidiene, dar mai ales în contactul nemijlocit cu „duşmanul de clasă“. De remarcat este şi faptul că multe dintre cadrele care fuseseră încadrate atît în Siguranţa Generală, în Brigada Mobilă, în SSI, cît şi în DGSP nici nu cunoşteau Limba Română, ori o stăpîneau foarte puţin, încît se foloseau de interpret pentru a se putea înţelege cu românii intraţi în vizorul lor. Gabor-Birtaş ştia ceva mai bine româneşte decît fraţii şi surorile sale din Baia Mare, care nu cunoşteau decît limba maghiară. El a fost numit şeful Direcţiei de Informaţii Interne, cea care controla informativ activităţile politice ilegale şi orice formă de rezistenţă contra regimului. Nici nu se putea o alegere mai bună. Contrainformaţiile militare erau date în „grija“ generalului Grişa Naum (nume de împrumut), iar anchetele penale au fost încredinţate lui Dulberger, iar apoi lui Butika Francisc. Direcţia de Cadre a fost condusă de generalul Demeter Sandor, ajutat de colonelul Ady. La Filaj şi Investigaţii a fost numit Milea (nume de împrumut), iar ceva mai tîrziu, şeful acestei unităţi a devenit generalul Kovacz Piusz. Spionajul şi contraspionajul român se aflau la discreţia alogenilor. Nu are rost să înşir aici numele lor, lista ar fi prea lungă. Aceasta era situaţia în aparatul central, la înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, dar şi mult timp după aceea.

La organele regionale, situaţia era asemănătoare. În acest sens, relevante sînt cîteva exemple: la Oradea – Zeller Ungur, căsătorit cu o evreică; la Cluj – Nedelciu Mihail; la Maramureş – Davidovici-Dascălu; la Prahova – Ştrul Mauriţiu; la Galaţi – Wistig Eugen; la Craiova – Kalaousek; la Braşov – Ambrus (nume de împrumut); la Mureş – Mihaly; la Suceava – Munteanu (nume de împrumut). În subordinea acestor şefi de regiune, ca locţiitori (operativi şi politici), şefi de servicii, secţii, birouri şi raioane, situaţia era aproximativ aceeaşi, sub aspectul structurii etnice. Semnificativ este şi faptul că, la majoritatea fostelor regiuni, cu cîteva excepţii, evreii aveau funcţii de conducere, indiferent de pregătire, aptitudini, profesionalism, în timp ce ofiţerii de naţionalitate română erau, în cvasitotalitate, doar simpli lucrători executanţi. Sub aspectul excluderii, sau al marginalizării elementului românesc, situaţia era de-a dreptul aberantă în Ardeal, unde evreii au fost secondaţi de maghiari nu numai în funcţiile de conducere, ci şi ca pondere în structura totală a efectivelor, chiar şi la fostele regiuni cu populaţie majoritar românească (Maramureş, Banat, Hunedoara şi Cluj). Tot aici şi în acelaşi context se impune a fi reţinută împrejurarea că, sub aspectul compoziţiei naţionale, situaţia era aproximativ aceeaşi şi la fostele regionale PCR (prim-secretari, secretari, activişti cu funcţii). De asemenea, nu trebuie scăpat din vedere faptul că, alături de Vasile Luca (Luka Laszlo), Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Dumitru Coliu, Petre Borilă ş.a., din partea conducerii superioare de partid, activitatea Securităţii, Miliţiei, Armatei, Procuraturii şi Justiţiei era coordonată şi controlată tot de către un evreu, acelaşi Iosif Chişinevschi, ajutat de Ion Vincze, şef al Secţiei militare. Oricît ni s-ar părea, acum, de absurd, cele menţionate sînt reale şi nu singulare. Pot „vorbi“ dosarele.

În condiţiile acelor ani, cînd era în floare teoria „ascuţirii permanente a luptei de clasă“ şi cu o astfel de compoziţie etnică a aparatului de Securitate, nu-i deloc greu să-ţi dai seama de direcţiile spre care era orientată activitatea acestuia. Aceasta ar fi, alături de altele, una dintre explicaţiile faptului că tocmai în acea perioadă s-au întreprins cele mai crunte măsuri de represiune, teroare fizică şi alte ilegalităţi. Pentru a nu lăsa nici un dubiu cititorului că unul dintre stîlpii pe care se sprijinea noua putere politică avea „cărămizile“ din alogeni, voi detalia unele situaţii. Un număr mare de ofiţeri de alte naţionalităţi, în special evrei şi maghiari, cu un comportament dur în relaţiile cu cetăţenii, pe care îi terorizau în timpul anchetelor, participînd la operaţiuni de depistare şi lichidare a unor fugari, au fost încadraţi în organele de Siguranţă şi, ulterior, în Securitate, în special în Ardeal. În perioada 1945-1947, şeful Siguranţei Năsăud a fost Pacher Francisc, fiul lui Mor şi al Reghinei, născut la 29 iunie 1921, în oraşul Năsăud, de profesie pălărier, actualmente stabilit în Germania, Offenbach-Kaiserstrasse nr. 4. Din 1948, director al Securităţii Regionale Cluj a fost Patriciu Mihai, evreu, un tip deosebit de dur, la indicaţiile căruia s-a declanşat o acţiune de reprimare a populaţiei româneşti din Valea Someşului Mare. Pretextul l-a constituit urmărirea lui Bodiu Leonida (fost plutonier T.R.), care, în timpul războiului, a fost luat prizonier de trupele germane. După război, a fost acuzat că a dezertat din Armata Română şi a pactizat cu trupele inamice. A fost găzduit de diverse persoane din zona montană. Din ordinul lui Patriciu Mihai au fost arestaţi numeroşi găzduitori şi s-a înscenat existenţa unei organizaţii subversive a locuitorilor români din zonă, denumită „Garda Albă“. Deşi unii dintre subordonaţi au propus să se procedeze la informarea populaţiei asupra consecinţelor la care se expune, a respins aceste propuneri şi a preferat o reprimare oarbă, arestări în massă, precum şi cercetarea, prin mijloace violente, a celor implicaţi. Prin însăilarea aşa-zisei organizaţii „Garda Albă“, s-a reuşit culpabilizarea în massă a multor români de pe Valea Someşului. A simulat obţinerea de informaţii, inventînd existenţa unui anume „Lt. Pavelescu“, inspiratorul şi organizatorul pretinsei conspiraţii antistatale. Românul Urs Flaviu, ofiţer în Biroul Cercetări Penale, care, într-o şedinţă profesională, a ridicat problema necesităţii prevenirii populaţiei pentru a nu ajunge în arest, a fost dat afară, după care a fost arestat şi anchetat prin tortură, fiind învinuit că a fost agent al Serviciilor de Informaţii germane. Arestarea şi anchetarea sa au durat 9 luni, perioadă pentru care nu s-au întocmit acte legale. Nu era uşor să fii român în Transilvania în acele vremuri, cum nici astăzi nu-i „comod“ să locuieşti în Harghita şi Covasna. Din ordinul lui Patriciu Mihai au fost executaţi Bodiu Leonida, fiul lui Ioan şi al Paraschivei, născut la 16 ianuarie 1918, în satul Poiana Ilvei, Burdeţ Ioan, fiul lui Ştefan şi al Floarei, născut la 15 august 1905, în comuna Rebrişoara, şi Toader Dumitru, fiul lui Mihăilă şi al Mariei, născut la 14 noiembrie 1914, în comuna Rebra – sub pretextul că ar fi încercat să fugă de sub escortă. În realitate, executarea celor în cauză s-a realizat pentru a fi învinuiţi că au fost conducătorii Organizaţiei „Garda Albă“. Execuţia a avut loc la data de 8 iulie 1949, autorii fiind cei aflaţi sub comanda sublocotenentului de Securitate Pangraţiu Liviu, evreu, iar cercetarea cazului a fost încredinţată unei grupe conduse de maiorul Gligor Viorel, fost legionar, al cărui dosar ce-i incrimina activitatea anterioară era deţinut de Patriciu Mihai, în scopul şantajării sale, pentru a executa, orbeşte, ordinele primite. Din aceeaşi echipă a făcut parte şi medicul legist Vianu Vasile, tot evreu. Cu toate că Goldstein Leon, din comuna Şanţ, Ivanovici Lubonim, din Rodna, şi Salde Caro, din Bistriţa, toţi evrei, au fost stabiliţi drept legături ale lui Bodiu Leonida, în timpul cînd acesta se ascundea, ei nu au fost arestaţi şi nici cercetaţi. În luna octombrie 1948, din aceleaşi ordine, a fost executat cetăţeanul Circu Macedon, fiul lui Somică şi al Firucăi, născut la 10 ianuarie 1926, domiciliat în satul Gersa, comuna Rebrişoara. La Bistriţa, în perioada 1941-1946, şef al Siguranţei a fost numit Lowi Francisc, originar din oraşul Năsăud. Între 1946 şi 1947, aceeaşi funcţie a fost ocupată de Massler Iuliu, născut la 30 iulie 1913, fost comerciant de stofe în Bistriţa, rudă apropiată a unui fost cadru de conducere al Mossad-ului. Din perioada 1947-1948, funcţia respectivă a fost îndeplinită de către Schwebel Johann, originar din Satu Nou, stabilit, ulterior, în Israel. Între anii 1948 şi 1952, şef al Securităţii Raionale Bistriţa a fost Gligor Viorel, originar din Briceni, judeţul Hotin, fără studii, un tip excesiv de dur. L-a avut locţiitor pe Lothe Andrei. Prin intermediul acestora, Patriciu Mihai, apoi Ornescu Alexandru, evrei, şefi ai Securităţii Cluj, respectiv Rodna, au acţionat pentru reprimarea populaţiei româneşti din această parte de ţară. Szabo Lorincz, de naţionalitate maghiară, din localitatea Sărata, care între 1948 şi 1952 a îndeplinit funcţia de şef al Biroului Anchete la raionul de Securitate Bistriţa, s-a remarcat, printr-o deosebită răutate şi rîvnă, atunci cînd era vorba de români. Comandanţii acestor organe represive, veniţi din lagăre de concentrare, ori din organizaţiile horthyste, au imprimat activităţii lor o tentă vindicativă radicală, care a fost canalizată abil de elemente de naţionalitate maghiară, strecurate în structurile politice şi administrative, împotriva populaţiei româneşti şi germane din zonă. În anul 1946, cînd un român a fost depistat că deţine, la domiciliu, un thales (veşmînt alb utilizat de evrei, în cadrul ritualului religios), a fost arestat imediat, torturat şi condamnat, deşi avea 4 copii, o situaţie materială grea, iar în anchetă s-a stabilit că materialul în cauză îl primise de la nişte ţigani. Edificator este şi cazul cetăţeanului român de naţionalitate germană Reger Mathyas, care, în 1948, împreună cu un prieten de aceeaşi naţionalitate, urmărind, la cinematograf, un jurnal de actualităţi, în care era prezentat un episod din perioada nazistă, a făcut comentarii în limba germană pe marginea secvenţelor vizionate. Au fost reţinuţi amîndoi şi maltrataţi de un grup de evrei, care i-au predat organelor de Securitate, ulterior fiind condamnaţi. De altfel, Reger Mathyas a solicitat, expres, să fie condamnat, întrucît a fost ameninţat de evreii în cauză că va fi omorît dacă va fi pus în libertate. Au mai fost implicaţi în acţiunile de reprimare a populaţiei româneşti şi Gruia Manea, fiul lui Ilie şi al Luizei, născut la 26 octombrie 1924, în oraşul Dorohoi, judeţul Botoşani,

evreu, fost ofiţer activ în perioada

1 noiembrie 1947 – 30 iunie 1962, în Bacău, şef Secţie la Rodna, iar între anii 1951 şi 1961, fost şef al Biroului de Anchete la fosta Direcţie Regională Cluj a Ministerului Afacerilor Interne. Un tip sadic în relaţiile cu cei anchetaţi, pe care îi lovea şi îi teroriza, Roth Francisc, fiul lui Sigismund şi al Mariei, născut la data de 3 iunie 1904, în Oradea, evreu, a fost cadru introdus în Siguranţă şi apoi în Securitate, la Oradea, Suceava şi Turda, între anii 1945 şi 1954. A fost detaşat de la Turda la Cluj pentru anchetarea deţinuţilor, pe care înainte de anchetă îi lovea şi batjocorea; Stern Eugen, fost locţiitor al şefului Securităţii judeţului Someş, a participat la acţiuni de prindere şi împuşcare a unor fugari din fostul judeţ Someş, ulterior mutat la Securitatea judeţului Maramureş, apoi la Tîrgu Mureş; Iulius Wilhelm, fost cadru la Securitatea judeţului Someş, a participat la împuşcarea unor români consideraţi a fi fugari, dezertori; Preiszler Simion, fiul lui Samuilă şi al Rozaliei, născut la 3 martie 1942, în Gălăuţaş, fost ofiţer la Securitatea judeţului Someş, plecat definitiv din ţară, în anul 1970, în Israel; Daszkel Eugen, fiul lui Ignat şi al lui Pepi, născut la 1 august 1910, în Turda, plecat definitiv în Israel, fost şef al Serviciului 4 la Direcţia Regională MAI Cluj; Breiner Sigismund, evreu, fost locţiitor al şefului Serviciului Anchete la Direcţia Regională de Securitate Cluj, un cadru zelos şi fără milă; David Lupu, subofiţer la Securitatea judeţului Someş, însărcinat cu paza deţinuţilor, pe care îi lovea şi îi schingiuia; Breban Iosif, evreu, fost comandant al Securităţii Regionale Cluj, ulterior şef al Direcţiei a IV-a din Direcţia Generală a Securităţii Statului. Încurajarea represiunilor venea de la Bucureşti. Justiţia se afla, şi ea, în stăpînirea alogenilor. Cîteva nume şi fapte sînt edificatoare: Avram Bunaciu, „măritat“ cu o evreică, după ce şi-a „făcut mîna“ ca secretar general la Ministerul de Interne, a fost trecut în funcţia de preşedinte al Tribunalului Poporului, instituţie menită să „asaneze cîmpul politic şi cultural-spiritual românesc“, trimiţînd pe drumul fără întoarcere pe unii politicieni şi intelectuali români. Bunaciu găsea un sprijin puternic la Parchetul General, unde Alexandru Voitinovici se aliniase la practicile de „împuţinare“ a intelectualilor români. Dar cîţi alţi alogeni erau în jurul lor, care le executau, întocmai, dispoziţiile aberante? Mă voi referi la doi dintre ei, care au dat dovadă de un zel aparte: cuplul Bruckner – Brucan şi Alexandra Sidorovici. Cei care au dezlănţuit campania de exterminare a personalităţilor şi valorilor româneşti au fost năimiţii Moscovei, în frunte cu Ana Pauker şi Luka Laszlo. Pentru fiecare sector de activitate, patronii de la Moscova şi executanţii de la Bucureşti au utilizat ceea ce în limbaj arghezian s-ar fi numit „slugă la slugoi“. În această ultimă categorie se integrează şi perechea Brucan – Alexandra Sidorovici, soţ şi soţie. Să începem cu doamna. În vederea proceselor care trebuiau să trimită la plutonul de execuţie, sau la moartea lentă în închisoare pe mulţi dintre cei ce constituiau glorii ale spiritului românesc, regimul înfeudat Moscovei a creat o categorie specială de anchetatori-procurori, aşa-numiţii „acuzatori publici“. Cei care-i terorizau şi-i insultau pe acuzaţii din boxă se voiau nişte Vîşinski români, hotărîţi să smulgă, prin orice mijloace, mărturisiri de vinovăţie, pentru a cere, apoi, capul, sau libertatea celui învinuit. Printre aceste figuri, care au scris cea mai ruşinoasă pagină din Istoria Justiţiei româneşti, s-a aflat Alexandra Sidorovici. În umbra Anei Pauker şi avînd ca model procesele de la Moscova, dintre anii 1937 şi 1938, tovarăşa Sidorovici-Brucan a introdus ura şi părtinirea, înclinînd balanţa după ordinele primite de la stăpînii sovietici. „Acuzatoarea publică“ şi-a desfăşurat activitatea în perioada cînd, la Moscova, teribilul şef al Securităţii, L.P. Beria, se lăuda că, dacă ar fi vrut, l-ar fi putut face pe Marx să „recunoască“ faptul că ar fi fost… agent al Poliţiei Secrete prusace! Procedee asemănătoare voia să folosească şi tovarăşa Sidorovici-Brucan. În caricaturizarea pînă la batjocură a Justiţiei româneşti, ea a fost secondată de soţul său, Silviu Brucan. Aparţinea – în distribuţia de sarcini decisă de Moscova şi aplicată la Bucureşti de Ana Pauker – grupului de „ideologi“ ai Partidului Comunist: ideologi fără idei, pentru că, în fapt, creierul era la Kremlin. Cine răsfoieşte colecţia „Scînteia“, din acei ani de început ai regimului comunist, întîlneşte frecvent, pe pagina 1, în colţul din stînga sus, rezervat editorialelor, semnătura lui Silviu Brucan. Ea alternează cu cea a lui Leonte Răutu, care, în calitate de şef al Secţiei de propagandă, va duce lupta de nimicire a culturii româneşti, şi cu cea a lui Sorin Toma, autorul pamfletului antiarghezian „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei“, destinat să-l excludă din literele româneşti pe marele poet. Silviu Brucan şi-a exersat pana înmuiată în cerneala minciunii, în diferite domenii. Cel al farselor judiciare nu putea să-i scape. Procesul înscenat conducătorilor Partidului Naţional Ţărănist şi dizolvarea acestui partid – acte profund antidemocratice – i-au oferit „ideologului“ texte ce merită recitite, pentru a vedea pînă unde merge cameleonismul politic. Omul care a fost primit, în ultimii ani, în Statele Unite, ca un dizident şi luptător anticomunist, exulta, pentru că Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţi lideri ţărănişti luau calea fără întoarcere a temniţelor. Într-un articol intitulat „Falimentul P.N.Ţ. – o sentinţă istorică“, partizanul de astăzi al democraţiei pluraliste scria că amintitul partid „trebuia să fie, în mod inevitabil, expulzat din viaţa politică a ţării“. Alfa şi Omega: început şi sfîrşit. Regimul comunist din România – care a traversat mai multe faze ce vor trebui desluşite de o periodicizare obiectivă – a sfîrşit tot cu o farsă juridică: procesul lui Ceauşescu. Astăzi, oricine, chiar şi cel lipsit de pregătire juridică, îşi dă seama că, indiferent de păcatele sale, fostul preşedinte al României nu a beneficiat de o judecată adevărată. Sentinţa era hotărîtă, iar mărturia ostaşului care, în plină desfăşurare a procesului, a primit ordin să pregătească frînghii şi pături, suna sinistru. Brucan nu putea lipsi din acest sîngeros şi penibil spectacol. Plimbat de la Washington la Moscova şi asigurat, graţie acestor călătorii, de imunitate şi impunitate, fostul comunist-paukerist, devenit democrat şi prooccidental, a fost „eminenţa cenuşie“ a noii Puteri. S-a consultat, în vederea procesului din 25 decembrie 1989, cu consoarta domniei-sale, pentru a-i „valorifica“ preţioasa experienţă, dobîndită în anii ’40, cînd era acuzator public. Perechea Brucan-Sidorovici s-a asociat începutului şi sfîrşitului unei perioade dramatice a Istoriei româneşti. Au făcut-o călăuziţi de interese străine celor naţionale şi cu un revoltător cinism.

(va urma)

General NEAGU COSMA

COMENTARII DE LA CITITORI