Românii României Mari

in Editorial

Motto: „Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămîne ceva statornic; rămîn faptele mari, care sînt nepieritoare“.
Mihail Kogălniceanu

Din cînd în cînd, vorbesc cu domnul Ion Iordan. Vechi membru PRM, a fost cel care a rezistat şi a ţinut în viaţă una dintre cele mai puternice organizaţii de partid din ţară, PRM Argeş. Un om serios, preocupat de chestiuni serioase, profunde, nu de flecuşteţele zilei. Mă întreabă ce se mai întîmplă la Bucureşti, cu partidul, cu ţara?… De multe ori, nu ştiu ce să-i răspund. Nu pentru că nu mă duce gura, dar nu e genul de om pe care poţi sau vrei să-l amăgeşti. Aşa erau mulţi peremişti pe care i-am cunoscut pe vremuri. Nu erau ca pesediştii sau liberalii, care, cum necum, primeau funcţii la nivel local sau chiar central, ci ei, peremiştii lui Vadim, făceau politică din conştiinţă şi din pasiune. Am spus-o de multe ori, PRM-ul lui Vadim a avut cel mai frumos electorat între toate partidele. Revin la întrebările lui „Nenea“, porecla pe care nu ştiu dacă i-a dat-o deputatul Ion Mînzînă sau tinerii din organizaţie, asta pentru că atît experimentatul preşedinte al organizaţiei, cît şi tinerii îl priveau cu respect maxim.
Ce să-i spun despre PRM la nivel
central? Că erau şanse să se ia peste 1,5% în alegeri? Nu puteam, fiindcă vedea şi el bălmăjeala şi lipsa de idei, prezenţa unor personaje fără legătură cu spiritul peremist.
Nici măcar nu puteai întreba la sediul central cine citeşte revista „România Mare“, răspunsul ar fi fost jenant. Culmea, peremiştii vedeau la televizor personaje vorbind în numele partidului… dar care nu numai că nu erau peremişti, dar chiar îl atacaseră pe Vadim. Vadim… una dintre principalele griji ale noii „conduceri“ era să spună „noi nu avem legătură cu Vadim, sîntem altceva“. Altceva… ce? S-a văzut, un aşa-zis partid de 1 procent, şi acela obţinut de o amintire… Ce pot să-i răspund în privinţa viitorului partidului? A fost o campanie care avea în centru mesajul „a murit Vadim, a murit şi partidul“. În mare măsură, cei care spun asta au dreptate – fiindcă odată cu Tribunul au dispărut şi nu au mai fost dorite inteligenţa, strălucirea discursului, curajul politic, spiritul de bătălie cu opinia majoritară şi multe altele care atrăgeau atenţia presei, dar şi a cetăţenilor dornici de o altă Românie. O Românie mare în spirit şi idealuri. Cine să facă asta în PRM-ul de azi-pe-mîine? Pripăşiţii de prin alte partide, dornici să repete un mişmaş politic pentru nişte ciubucuri locale, sau cei care, pe vremea lui Vadim, priveau de la poarta stadionului ce se întîmpla pe teren şi acum au pus mîna pe partid şi nu-i mai dau drumul? Un an fără Conferinţe de Presă, fără participări la emisiuni, cu idei stupide şi care nu se învîrt decît în jurul unei singure idei – să găsească un nume drept paravan, iar pe la spate să conducă ei partidul, că ştiu cel mai bine. S-a văzut – cum am mai spus, partid unitar, adică de 1%! Dar, ce, poate cineva crede că unul ca Ion Iordan nu ştie toate astea? Ce îi pot spune unui vechi peremist că se întîmplă la nivel naţional? Preşedintele ţării îl atacă şi îl insultă pe la tribuna oficială pe şeful partidului majoritar, cel care a dat guvernul, depăşindu-l în duritate – ca să nu spun mîrlănie – pe fostul preşedinte, Serviciile se încaieră în văzul lumii, producînd înregistrări care dau măsura golăniei ajunse la putere. Îmi scria, recent, o adevărată victimă a României „democratice“, amicul Valentin Vasilescu: „Sebi Ghiţă recunoaşte că a
cunoscut-o pe Kövesi în sediile SRI, unde erau prezenţi generalul SRI Florian Coldea şi un şef al staţiei CIA din România. Sevil Shhaideh, care părea foarte competentă, a fost respinsă prin manipulări securistice, semnal clar că nu e (informatoare) a Serviciilor româneşti dirijate de CIA. Dragnea l-a desemnat apoi pe Sorin Grindeanu pentru postul de premier şi a insistat pe faptul că omul a fost pus în Comisia de supraveghere a SRI şi a făcut un curs la Academia Naţională de Informaţii. Ca şi cum ar fi vrut ca, prin asta, Serviciile şi CIA să-şi recunoască omul lor. S-a ajuns pînă acolo încît Serviciile, de mînă cu procurori cu profilul doamnei Kövesi, adică dirijaţi de CIA, să-ţi însceneze ceva pentru a te distruge. Şi după ani de luptă în care Justiţia recunoaşte eroarea judiciară, Serviciile aranjează să nu-ţi primeşti postul înapoi şi să nu poţi fi angajat nicăieri“.
Să mai amintesc că Vasilescu a fost arestat, achitat, apoi ostracizat de autorităţile române, negăsindu-şi loc de muncă? A fost salvat de Corneliu Vadim Tudor, care l-a propus pe lista de deputaţi în 2000. Nu, pentru că lumea ştie, aşa cum poate îşi aduc aminte oamenii de cazul asemănător al altor ofiţeri patrioţi, de genul căpitanului SRI Constantin Alexa sau al altui căpitan SRI Constantin Bucur, alt om care a vrut să trăiască într-o ţară mai bună, mai dreaptă, şi a fost nimicit de sistem – şi salvat de marele om care a fost Vadim. Dar unde e Vadim? Mai bine zis, ce şanse are o ţară dacă nu mai există măcar un om gata să se sacrifice pentru ea? Sincer, nu ştiu ce să răspund…
Cîteodată, mă simt părtaş la călătoria lui Gulliver. Trăiesc într-o lume a oamenilor mici, pe cale de a deveni minusculi, moleculari, celulari. M-am născut într-o lume a ambiţiei, populată de cei pentru care nu exista imposibilul, cei pentru care principiul de viaţă era „de ce să nu fim şi noi ca ei, ca giganţii lumii?“, „de ce să nu avem şi noi ce au ei?“. Iar aceşti – cum să le spun altfel decît eroi? – au provocat giganţii şi i-au făcut să le recunoască valoarea, să îi aşeze la masa
puterii, să-i numească „măreaţă naţiune“, „popor al păcii şi prieteniei“… Eroii au construit o ţară întreagă, în materie, dar şi în spirit; niciodată – şi, cred, niciunde – nu s-a mai văzut o asemenea aventură a evoluţiei, într-un răstimp atît de scurt! Economie, locuinţe, sănătate, educaţie, cultură, forţă armată, diplomaţie, respect internaţional, toate astea realizate fără sacrificii umane ca în alte state, fără deţinuţi morţi în lagăre de muncă, fără populaţii întregi mutate sau exterminate pentru a li se lua pămînturile şi bogăţiile, fără exploatarea altor popoare, fără ameninţarea altora cu arme nucleare, lovituri de stat etc., etc. Acum, piticii printre care trăiesc, după ce au distrus, rozînd ca nişte gîndaci, ca nişte şoareci, frumoasa statuie care era ţara mea, mă ameninţă cu închisoarea dacă voi elogia memoria sculptorului. Acesta e cotidianul nostru şi al meu – timpul rozătorilor pitici. Dar al cui e viitorul?
Omul de care vorbeam, „Nenea“ Ion Iordan, nu e singular, cel puţin printre peremişti. Şi, sincer, nu cred că dintre toţi oamenii care l-au cunoscut pe unul ca el nu mai au acolo, în adîncul conştiinţei şi al sufletului, un germene, o sămînţă din care, într-un viitor pe care nu-l pot localiza, va creşte copacul magic al unei Românii a românilor mari. La Mulţi Ani, România Mare, în oricare suflet te regăseşti!

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI