Românii, umiliţi şi exploataţi de toate scursurile lumii (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Partidul România Mare a fost unul dintre iniţiatorii Comisiei Anticorupţie. Şi asta nu pentru că ne-am fi pus ceva speranţe în ea, ci tocmai pentru a epuiza toate mijloacele posibile şi de a dovedi populaţiei că, în pofida celor mai bune intenţii, Parlamentul României nu are aproape nici o putere. La ora actuală ne aflăm într-un unghi mort, din foarte multe puncte de vedere: nu putem demasca jaful şi tîlhăria la scară naţională, că imediat sar cu gura unii şi alţii, ajutaţi şi de o presă mercenară, care ne dau peste mînă, care timorează Poliţia şi ne ameninţă cu judecata străinătăţii. Iar străinătatea, ca un bun samaritean, tocmai îşi rezolvase toate problemele la ea acasă – şi şomajul, şi criminalitatea, şi prostituţia, şi propria corupţie la nivel înalt –, aşa că imediat s-a ocupat şi de noi, punîndu-ne la colţul încăperii, pe coji de nucă, aşa îl punea Stalin pe tînărul Hruşciov, care nu jucase kazaciokul prea convingător. Fac această introducere pentru a ne freca bine la ochi, cu toţii, pentru a risipi vălul de ceaţă şi de patimi mai vechi şi mai noi, şi a ne convinge că noi, parlamentarii acestei Ţări, riscăm să devenim nişte ţinte vii, de batjocură, ale adevăraţilor rechini. Noi ne ciondănim aici între noi, practic de 9 luni, iar în vremea asta monstrul jafului s-a şi născut, creşte într-o zi cît alţii într-un an şi rîde păcătosul de noi, frecîndu-şi palmele jilave. Mă uit uneori la unii dintre colegii mei, mai cu seamă la cei mai în vîrstă, şi constat cu tristeţe şi cu un val de duioşie în inimă că sînt săraci lipiţi pămîntului, au aceleaşi costume de haine şi aceeaşi pereche de pantofi pe care, probabil, nu le-au mai schimbat de ani de zile, pentru că nu le dă mîna, iar dacă i-a fericit Dumnezeu şi cu nepoţei, le vine foarte greu să le cumpere o păpuşă, fiindcă, vai, am uitat să vă spun că privatizaţii noştri au sărit binişor preţul unei păpuşi peste 25.000 de lei!

Vă rog să mă credeţi că, sociolog şi ziarist fiind, am un ochi ceva mai bine format în a observa permanenta strîmtorare a multora dintre colegii noştri parlamentari, care nu au toţi şansa să conducă reviste productive sau firme româno-străine, şi trăiesc, efectiv, de la o leafă la alta.

În acest registru pur colegial vin astăzi şi vă întreb, domnilor senatori şi deputaţi, atît din Opoziţie, cît şi din coaliţia aşa-zis guvernamentală: de ce vă certaţi, fraţilor? Cine v-a învrăjbit aşa? Putem oare să continuăm în felul acesta, în atmosfera asta irespirabilă, în care o singură scînteie poate să aprindă butoiul cu pulbere? La începutul lunii iunie publicam un editorial în revista partidului nostru, „Politica”, intitulat „Lunga vară fierbinte”. Nici nu-mi dădeam seama cît de actuală va fi formularea asta, din foarte multe puncte de vedere. Pe mine, cel puţin, Dumnezeu m-a încercat în acest august funerar cu o pierdere grea, ireparabilă, prin trecerea în veşnicie a iubitului meu părinte. Şi astfel am trăit momente de supunere şi umilinţă, fiindcă în faţa brazdei de pămînt negru nu mai eram nimic – nici ziarist, nici senator, nici şef de partid, ci, aşa după cum scrie pe urnele sinucigaşilor din Toledo, „Hic jacet cinis, pulvis et nihil” – „Aici se află cenuşă, pulbere şi nimic”. Parafrazîndu-i pe Marx şi Engels, cu dubla lor alienare, Eugen Ionescu al nostru – pe care l-am considerat întotdeauna cel mai mare dramaturg al lumii după Shakespeare – a scris o frază memorabilă: „O să murim cu toţii, asta e singura alienare serioasă!” Şi tot o încercare grea, pe care nutresc speranţa că Cel de Sus o va resorbi cu milostivenie, este suferinţa marelui nostru scriitor Eugen Barbu, care zace acum pe un pat de spital, pe jumătate paralizat, în urma unei puternice hemoragii cerebrale. De ce spun toate astea acum? L-am auzit pe dl. Adrian Năstase afirmînd că, în conformitate cu Regulamentul, un vorbitor care se îndepărtează de la tematica ordinii de zi poate fi întrerupt. Asta cam aşa e, desigur, nu putem vorbi cîte în lună şi-n stele, dar vreau să vă spun că mai importantă decît orice ordine de zi este condiţia noastră de oameni şi parlamentari – adică cine sîntem, ce vrem să facem pentru Ţara aceasta, cum ne percepe populaţia?! Spre dezamăgirea unora, eu, unul, nu voi polemiza astăzi cu nimeni. Cine a urcat astăzi Dealul Mitropoliei în speranţa că va asista la un Bîlci al deşertăciunilor, sau la un turnir, se poate duce liniştit acasă, mai ales că peste puţin timp se va transmite un meci la televizor. Inima mea este încă în doliu şi vreau să scutesc populaţia de un scandal ce poate degenera în ridicol. Dacă cineva îşi va imagina că se va termina vreodată cu corupţia nu numai în România, ci în întreaga lume, se înşeală amarnic. Am auzit unele voci care spuneau că flagelul corupţiei se datorează comunismului şi vechilor structuri. Nimic mai fals, domnilor. Desigur, comunismul a avut proprii săi jefuitori, pe vremea cînd se cumpărau cu bonuri de mînă, prin anii ’50, pentru sume de 200-300 de lei, tablouri de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman şi Ştefan Luchian.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(31 august 1993; discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

COMENTARII DE LA CITITORI