Romanul „Incognito”, un plagiat care nu existã – sau procesul culturii naţionale (2)

in Editorial

Degeaba a încercat ministrul de atunci al tineretului, Pantelimon Gãvãnescu, sã ia apãrarea romanului, Ceauşescu n-a mai stat pe gînduri: între vechea gardã de stalinişti şi bietul Eugen Barbu, care nu avea nici o calitate politicã, era un simplu particular, a optat din nou pentru cei care aduseserã sistemul la putere în România! Atunci am fost contactat de redactorul-şef al acelei publicaţii, marele activist utecist Ion Cristoiu, care mi-a sugerat sã realizez un interviu de încheiere cu Eugen Barbu, pentru a explica publicului cã nu dorim sã îi rãpim bucuria şi surprizele lecturii întregului roman. Am acceptat cu inima strînsã realizarea acestui interviu mincinos, sugerat de CC al PCR, pentru a-l ajuta pe Barbu sã iasã onorabil din aceastã nouã înscenare politicã şi pentru a potoli într-un fel agitaţia publicului, care era captivat de acest serial şi dorea sã-l citeascã pînã la capãt. Pentru mine era clar cã sîntem vînduţi, nu mai îmi fãceam nici o iluzie. Acum, acelaşi Cristoiu pozeazã în mare revoluţionar, dar atunci a fost o jalnicã unealtã în mîna activiştilor superiori, contribuind la oprirea brutalã a publicãrii unui curajos roman anticomunist şi antistalinist din România. Vedeţi cum se scrie istoria literarã, stimaţi cititori? Dacã va cerceta cineva cu atenţie va vedea cã de sute de ori, de mii de ori „Sãptãmîna” era mereu ameninţatã cu desfiinţarea, eveniment care s-a şi produs imediat dupã Revoluţie. În ziua de 4 ianuarie 1990, tovarãşul Silviu Brucan a emis un decret prin care revista a fost suprimatã. Trecînd peste faptul cã un terorist dogmatic, cu porniri atavice vindicative, nu putea emite decrete de desfiinţare a unor publicaţii – vom observa cã Mafia şi-a vãzut, dupã 20 de ani, visul cu ochii: cea mai bunã gazetã Naţionalã a fost sugrumatã. Tentativã care are loc şi acum, în variate forme, la adresa revistei „România Mare”. Ei au sute de publicaţii, noi avem una singurã – ei, bine, şi pe-asta vor sã ne-o ia, cã aşa e la democraţie! Din nefericire pentru inamicii neamului românesc, pe timpul cenzurii nu ne puteam apãra, tot ei aveau pîinea şi cuţitul – pe cînd acum, în condiţii de libertate totalã, avem posibilitatea sã spunem cum stau lucrurile cu adevãrat şi cine unelteşte la destrãmarea patriei.
Rezumînd, putem spune cu conştiinţa împãcatã: aşa-zisul plagiat al lui Eugen Barbu nu existã în realitate, aceasta este o diversiune regizatã timp de aproape 25 de ani pentru compromiterea şi scoaterea din scenã a unui purtãtor de steag românesc. Diversiunea a început cu romanul „Princepele”, a continuat cu romanul „Incognito” şi se încheie, în modul cel mai ridicol cu putinţã, retroactiv, cu romanul „Groapa”. În acest sens, N. Manolescu-Apolzan a declarat cu neruşinare la televizor cã se fac eforturi serioase pentru a se demonstra cã şi romanul de debut al lui Eugen Barbu a fost furat. Pãi, opriţi, fraţilor, sãpãturile, faceţi bãtãturi de pomanã, vã spunem noi care sînt creaţiile plagiate în „Groapa”: Bozoncea e Regele Lear, Paraschiv e Ofelia şi Didina nu poate fi alta decît Capra cu trei iezi, mã mir cã n-aţi observat?!
Încheiem aici demersul nostru în favoarea adevãrului, nu înainte de a pune pe douã coloane pe doi dintre cei mai îndîrjiţi mînuitori de stilet împotriva lui Eugen Barbu. Ei sînt nişte adevãraţi plagiatori, pentru cã ceea ce au comis ei se numeşte furt calificat şi nu se înseriazã vreunei tehnici moderne de colaj sau scriiturã documentarã. Primul este Al. Piru, strãvechi sculer matriţer, care, dacã ar fi rãmas la profesia lui, ar fi fost astãzi un onorabil pensionar al Uzinelor Malaxa. Numai cã individul a vrut sã devinã critic şi scriitor, deşi este de o inculturã ieşitã din comun: el crede şi astãzi, bunãoarã, cã Dunãrea izvorãşte din Marea Neagrã şi se varsã în Pãdurea Neagrã, cînd, în realitate, e viceversa, mai nou a prins şi el din zbor tema „fortuna labilis” şi ne intoxicã toatã ziua cu ea, cît despre modul cum aratã domnia-sa, ce sã mai vorbim! Dacã ai ghinionul sã-ţi iasã în faţã profilul lui de cîine lins din greşealã de vaca lui Fernandel, ai rupt-o-n fericire, avortezi pe loc, te duci la prima circã de poliţie sã te predai, numai sã scapi de coşmar. Acest Piru, care îşi zice Charmides, ne face un serviciu uriaş: publicînd nişte „pamflete” în ziarul acela soporific numit „Dimineaţa” a oferit publicului cititor posibilitatea sã compare, sã vadã diferenţa dintre înjurãtura groasã, de birtaş ceangãu, şi floreta pamfletului literar. Nu întîmplãtor deriva acestui om complexat a început dupã moartea Anei Aslan – astãzi nu mai are cine sã-i prepare tratamentul geriatric, a rãmas de capul lui şi face porcãrele, ca orice pişichier. Lumea literarã ştie de mult cã acest om profund rãu şi beznicios strîmbã din nasul cîrn ca o prizã la tot ceea ce înseamnã valoare. Sacrilegiile sale sînt vechi şi numeroase: pe marele Dimitrie Cantemir îl numea „aventurier ambiţios şi blazat“, care practicã „ironia vulgarã” şi „nu are imaginaţie şi ilarul naraţiunii” (ca şi Ioan Budai Deleanu), apoi Al. Odobescu e „amator sau diletant”, aflãm pe urmã cã „România pitoreascã“ a lui Al. Vlahuţã este „fãrã nici un raport cu literatura” etc. Noi i-am mai spus o datã sã se potoleascã, sã-şi vadã de plosca lui de zi cu zi, dar el nu şi nu, rupe lanţul şi nu pierde ocazia de a se face de baftã continuu. Unor asemenea pozne ale firii, cum zice cronicarul, li se potriveşte de minune o zicere veche: „Omul nebun şi bãtrîn, leagã-l de gard şi dã-i fîn”. Sã purcedem împreunã la prezentarea hoţiei ştrengãreşti a acestui satyr, operaţiune pe care am fãcut-o şi în 1981, în ,,Sãptãmîna”şi uite cã ne-a ţinut minte. Este vorba despre „opera” vieţii sale, „Istoria literaturii române de la început pînã azi”, tipãritã la Editura Univers, în 1981. Menţionãm cã datoritã sentimentului general de jenã, care s-a nãscut atunci, ediţia a doua plãnuitã de Charmides, ca şi varianta în limbi strãine, au fost oprite la timp. Dar fãrã prea multe comentarii, priviţi cum l-a furat Al. Piru pe G. Cãlinescu, nu înainte de a aştepta sã moarã – e vorba despre cartea cãlinescianã „Studii şi cercetãri de istorie literarã”, Editura Tineretului, 1966. Zice G. Cãlinescu: „poetul Ion Catina însuşi, care face pact cu diavolul, cãpãtînd ca în «Le diable boiteux» al lui Lessage facultatea de a privi în orice casã, prin virtutea unui cauc pus pe cap” (pg. 155) zice şi Al. Piru: „poetul Ion Cãtina, printr-un pact cu diavolul ca în «Le diable boiteux» de Lesage, dobîndeşte puterea de a privi în orice casã, punîndu-şi un cauc în cap” (pg. 100). Zice G. Cãlinescu despre Gr. H. Grandea: vroia „ a dovedi continuitatea poporului român prin metempsihozã” (pg. 152) – zice Al. Piru: „voia sã demonstreze continuitatea romanã în Dacia cu ajutorul metempsihozei” (pg. 101). Zice G. Cãlinescu : „Romanul cu aspecte picareşti Hoţii şi Hagiul” (pag. 70) – zice şi Al. Piru: „Romanul Hoţul şi Hagiul e din speţa naraţiunilor picareşti” (pg. 102) – de remarcat cã nici nu ştie sã copieze ca lumea, titlul corect fiind cel dat de Cãlinescu. Zice G. Cãlinescu despre romanul „Jidovul cãmãtar, deloc antisemit” unde eroul e „un Gobseck moldav” (pg. 74) – zice şi Al. Piru: „Jidovul cãmãtar, deloc şovin, prezintã, o figurã de Gobseck moldav” (pg. 102). Zice G. Cãlinescu: „Pelimon nareazã Revoluţiunea românã din anul 1848, romanţînd-o şi presãrînd-o cu tablouri etnografice, (…) bãrbatul în cap cu «o oaie întreagã» (…) se povesteşte participarea la revoluţie a unui pompier originar de pe Muşetoiul” (pg. 77) – zice şi Al. Piru: „Romanul Revoluţiunea românã din anul 1848, Muşetoiul (1868) e presãrat cu tablouri etnografice (eroul e un pompier, originar de pe muntele Muşetoiul, unde mocanii poartã pe cap «o oaie întreag㻓) (pg. 102).
Exemplele sînt mult mai numeroase. Iatã cum acelaşi Al. Piru îl furã cu ambele mîini pe criticul Marian Popa (Dicţionar de literaturã contemporanã, Ed. Albatros, 1977). Zice acesta despre Radu Boureanu: „poemul dramatic Satul fãrã dragoste (1965) valorificã în stilul Iul Victor Eftimiu elemente ale basmului popular” (pg. 198) – zice şi Al. Piru: „un poem dramatic în stil Eftimiu, fãrã culoare (Satul fãrã dragoste, 1965) (pg. 430). Zice Marian Popa de Petru Manoliu cã realizeazã „o frescã a Moldovei” (pg. 331) zice şi Al. Piru: „încearcã o frescã » Moldovei” (pg. 439). Zice Marian Popa despre un roman al Cellei Serghi: „se surprind pe parcursul a douã zile relaţiile dintre locatarii unui vechi imobil: burghezi şi muncitori la începutul democraţiei populare” (pg. 503) – zice şi Al. Piru: „urmãreşte ce se întîmplã într-un bloc în douã zile între locatari burghezi şi muncitori, îndatã dupã eliberare (pg. 442). Zice Marian Popa: „Surorile Boga, e o replicã la Trei surori de Cehov”, (pa. 317), – zice şi Al. Piru: „Surorile Boga, replicã optimistã la Trei surori de Cehov” (pg. 529). Zice Marian Popa: „un cocoşat cu complexele monstruozitãţii fizice şi cu rãutatea de rigoare, îşi trãdeazã ocupanţilor fratele din rezistenţã pentru a-i lua iubita” (psr. 318) – zice şi Al. Piru: „un estropiat (cocoşat) îşi trãdeazã fratele din rezistenţã spre a-i lua iubita, cãutînd o compensaţie a monstruozitãţii fizice” (pg. 530). Zice Marian Popa: „În Simple coincidenţe (1964) un activist sindical îşi neglijeazã familia şi educaţia fiului” (pg. 217) – zice şi Al. Piru, ca papagalul: „Simple coincidenţe (1964) unde un activist sindical neglijeazã educaţia fiului sãu” (pag. 531). Ne-ar trebui vreo cîteva ediţii speciale ale revistei pentru a reproduce toate hãlcile furate de acest cleptoman care n-a produs în viaţa lui nici o idee proprie. Aceastã „Istorie” a lui este mai mult decît o compilaţie – este un furt calificat dupã cãrţile lui G. Cãlinescu şi Marian Popa, ca şi dupã Dicţionarul „Scriitori Români“ coordonat de Mircea Zaciu şi „Dicţionarul Literaturii române de pînã la 1900”. Bineînţeles, nu poate fi neglijat plagiatul sãu revoltãtor dupã opera marelui dascãl N. Cartojan, scandal izbucnit în urmã cu vreo 20 de ani de care toatã presa ştie. Strecurat sub pielea FSN-uIui, acest vechi dogmatic fãrã nici un fel de înzestrare, în nici un domeniu, a pus ghiara pe ziarul „Dimineaţa”. Pãcat de atîtea mii de tone de hîrtie, pãcat de numeroşii redactori şi colaboratori, unii cu reale aptitudini – a rãsturnat ceangãul troaca cu ei. Ce-i drept, a fost ajutat şi de micuţa carieristã Carmen Firan (pe care o tot amãgeşte Andrei Pleşu cã o face ministru adjunct) şi de un fost lucrãtor al filmelor de desene animate (?!), Grigore Traian Pop – toţi trei fac o politicã ce are darul de a-l compromite pe dl. Ion Iliescu, dar, mã rog, nu ne bãgãm noi în chestii de-astea. Vom continua.

Sfîrşit
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 octombrie 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI