Ruşii

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Nu e întîmplător faptul că în Paris există Piaţa Stalingrad. În mare, Hitler a ajutat Rusia. El a „făurit“ statutul inviolabilităţii morale a Rusiei. E adevărat, un statut mai puţin impresionant decît cel care îi avantajează pe evrei, creat tot de el. În anii ’30, Hitler i-a făcut pe toţi intelectualii progresişti occidentali să se situeze de partea Rusiei Sovietice şi să devină ,,spioni de idei“ sovietici, astfel, la începutul anilor ’40, ruşii au început să fie susţinuţi de tot Occidentul. Lipsită de inviolabilitate, Rusia nu impunea respect şi, de regulă, îi strica pe cei care se apropiau de ea. Şi în perioada actuală are un impact constant asupra tuturor celor care o vizitează. Ziceţi că un popor ca acesta nu se naşte întîmplător? Lăsaţi-o baltă!
Chiar şi galaxiile explodează fără probleme. M-am săturat de poveţe.
Vreau, oare, să se destrame Rusia? Să se separe Tatarstanul de Mordovia? Să sece Volga? Să se cutremure Siberia? Să se termine bîlciul? Vreau! Vreau!
* * *
Totul e lăsat în paragină, e pace şi armonie. Bolşevicii n-au fost deloc nişte idioţi marxişti, aşa cum ni-i înfăţişează gîndirea liberală. Trebuie să existe puterea poporului, de vreme ce poporul constituie majoritatea populaţiei. Bolşevicii voiau să înţeleagă care sînt rădăcinile puterii populare, să creeze un stat care să aibă la temelie această putere. Povestea roşie e sîngeroasă, dar foarte frumoasă. Totuşi, încercuită de forţe ostile, nefabuloase, povestea pierde din atractivitate. Noua tehnologie a doborît povestea. Rusia trebuie descîntată doar pentru ca să nu piară. Promovarea reformelor înseamnă nimicirea poporului, aşa cum acesta ni se înfăţişează acum. Prin urmare, mujicii şi muierile se vor duce la naiba.
* * *
Cînd, în sfîrşit, casa e construită, stăpînul moare. În Occident, casele sînt deja construite. Iar noi o ducem binişor şi fără case. Fundamentalismul e agonia religiilor lumii. Ce va fi mai departe? Ruşii au crezut, tot timpul, că prăbuşirea Occidentului este inevitabilă. Se pare că s-au înşelat. În locul Occidentului se stinge Rusia. Şi după revoluţie, ce-i drept, a existat părerea că Rusia s-a năruit. Dar, în nebunia de atunci, era energie. Un entuziasm delirant. Utopia îl umflă pe rus ca puroiul. Apoi, buboiul se sparge. Toţi merg la pas, noi nu păstrăm cadenţa. Dar ni se umple inima de mîndrie legitimă. Vrem să-i învăţăm pe toţi ceilalţi cum nu se merge la pas. Ruşii nu ştiu ce este „norma“. Văd că alţii trăiesc altfel, dar ei nu reuşesc să trăiască precum alţii. Trec anii… şi nu le reuşeşte. Nemţilor le-a reuşit, japonezilor le-a reuşit. Aici nu e cazul. Faptul acesta nu-i bucură, bineînţeles, dar nici nu-i nelinişteşte. Mare pagubă! Ce se va întîmpla cu Rusia dacă ea va apune? Ce să facem cu acest enorm cadavru în putrefacţie? Să-l presărăm cu var stins.
* * *
Rusoaica de orice fel este atavică precum o stană de piatră, ceea ce, cîteodată, îi dă un şarm aparte. Corpul ei nu mai miroase a parfum. Pielea ei emană un iz de putregai. Ochi înfundaţi în orbite. Deprimare. Voce răguşită. Acolo, în libertate, e ca pe Lună. Iar gardul e la o azvîrlitură de băţ. Ca şi altădată, la Berlin, sau la aerogara internaţională. Multe muieri se laudă cu intuiţia lor şi îşi atribuie aptitudini de vrăjitoare, băgînd, deseori, frica în bărbaţi. Altele, dimpotrivă, se mîndresc cu aptitudinile lor de curviştine. Curvăsăria rusoaicei e reversul timidităţii ei şi are nuanţa unui bufet-restaurant. Toarnă, adă, serveşte. Curvăsăria e Belomorkanal-ul (marcă de ţigări ieftine – nota red.) vieţii de aici.
* * *
În Rusia, speranţa moare prima. Iată ce concluzie poţi trage după studierea Istoriei naţionale.
* * *
Petru I conduce mingea spre Europa, şutează, greşeşte, sparge fereastra. Selecţionata mujicilor cu bărbi expediază mingea spre Asia. Suflecîndu-şi poalele, Ecaterina cea Mare preia cîrma jocului. Pavel recuperează balonul şi şutează spre poarta asiatică. Alexandru I intră în posesia balonului şi-l expediază în direcţia Europei. Nicolae I îl trimite în direcţia Asiei. Feciorul său, Alexandru al II-lea, degajează mingea departe, în direcţia Europei. Alexandru al III-lea degajează violent balonul spre Asia. Nicolae al II-lea aleargă, cu paşi mărunţi, spre Occident. Lenin conduce mingea spre Asia. Îi pasează lui Stalin, iar ultimul marchează un gol. Scorul era 100:0. Hruşciov începe de la centrul terenului şi, fără să ştie de ce, trimite balonul spre Europa. Brejnev îl expediază spre Asia. Gorbaciov joacă în jumătatea europeană a terenului. Elţîn procedează la fel, dar, în repriza secundă, se pierde cu firea. Stă nemişcat şi nu ştie în ce direcţie să şuteze. S-a auzit fluierul arbitrului de centru. Veacul ratat s-a terminat.
* * *
Despre ruşi s-a scris mai mult decît despre oricine. Dar ruşii nu citesc anale ştiinţifice. Sînt glorificaţi, sau ponegriţi, însă ruşii nu citesc. Nu înţeleg nimic. Înainte dădeau vina pe Cortina de Fier. S-a dovedit că e mai rău.
* * *
Eu şi Saşa zburăm la Bucureşti, pentru a participa la un colocviu. Bucureştiul nu ne primeşte. Aterizăm la Sofia. În aerogară, tragem o beţie matinală. Ne îmbuibăm cu vodcă. Saşa vrea acasă. Îmi strecoară în palmă nişte bani.
– Bagă-mă-n maşină. La Certanovo!
– Aici nu e Certanovo. E Sofia.
– Vreau la Certanovo!
Alergă în piaţă. Luă un taxi. Taximetristul îl duse la Certanovo. Rămîn singur. Ajung, în cele din urmă, în România. La colocviu, beau vin şi trezesc interesul celor din jur.
– Uite un rus.
Francezii, nemţii, polonezii stau alături şi nu atrag privirea. Iar rusul, cum se ridică în picioare, cum devine interesant. Rusul se va distinge negreşit prin ceva. Va întîrzia. Sau va uita ceva. Sau va pierde ceva. Sau va da cu bîta în baltă. Sau va străluci prin inteligenţă. Sau i-o va propti cuiva. Sau va mînji ceva. Sînt un rus enigmatic şi ştiu că nu mă va înţelege nimeni. Eu nu pot fi studiat. Numai fiinţele înzestrate cu raţiune pot fi studiate. Nici eu însumi nu ştiu de ce sînt în stare, deoarece mă conduc după precepte neinteligibile. Pot să mă arunc în foc şi să salvez un copil. Dar pot trece şi pe alături. Să ardă! Să ardă totul! Sînt un daltonist moral, nu fac deosebire între da şi nu. Îmi spun unii că sînt cinic. Dar ăsta e un titlu. Pe cînd eu n-am titlu. Poate sînt un neruşinat? Depinde de ce întorsătură iau lucrurile. Îmi place să batjocoresc şi să chinuiesc oamenii. Dar pot şi să-i ajut, dacă e nevoie. Vreau ca starea mea să fie respectată. Poate că mi-e inima grea. Tristeţea e complotul „totului“ împotriva mea.
* * *
Se poate ajunge la înţelegere cu broasca ţestoasă, nu şi cu carapacea ei. La fel e şi cu Rusia. E mai radicalistă decît ruşii. Creatura e mai puternică decît creatorii. Cu ruşii, cu chiu, cu vai, poţi stabili o relaţie, pe cînd cu Rusia nu vei găsi niciodată o limbă comună.
Prea mult rahat e vărsat într-însa. Înţelegînd că ceva nu e în regulă, şi fiind incapabili să spună asta, ruşii şi-au născocit o patrie imaginară, în care cred. Unii o numesc într-un fel, alţii – în alt fel. Ruşii trebuie separaţi de Rusia. Rusia e mai căcănară decît ei. Nu în zadar, ruşii s-au amestecat cu tătarii, şi acum nu mai este clar: a fost bătălia de la Kulikovo, sau un război civil. Iar dacă ruşilor nu le-ar fi plăcut Byzanţul, ei ar fi putut, în cel mai rău caz, să se convertească la catolicism. Dacă i-au chemat, sau nu, slavii pe varegi să conducă cnezatele, nu contează atît de mult. Cert este că puteau să-i cheme doar pentru că nu aveau stăpînire de sine (au găsit pe cine să cheme: nişte sălbatici nordici!). Cît de important e să nu ai stăpînire de sine, să nu fi jandarmul propriei personalităţi! Toţi se temperează, îşi înfrînează instinctele, îşi taie unghiile, citesc ziare, iar noi nu ne controlăm. Şi pe ceilalţi nu-i putem domina. Sîntem mai presus de asta. Dar nici ceilalţi nu ne pot struni. Varegii n-au reuşit. Ţarii au dat greş. Chiar şi Petru I a eşuat. A ras bărbi, a decapitat puşcaşi, însă, fără nici un folos. Rusia trebuie, în sfîrşit, colonizată. Ca Africa. Acesteia i-a fost de ajutor colonizarea. Au făcut drumuri, au fixat, de-a lungul lor, indicatoare alb-roşii, ca în Franţa. S-au învăţat să spună „mulţumesc“ şi „poftim“. Au umplut magazinele cu caşcaval de Normandia. Nu totul a fost perfect, nu toţi au îndrăgit caşcavalul, mulţi încă duc o viaţă searbădă, folosesc gazul lampant, şi, totuşi, ceva s-a schimbat. Să-i rugăm să colonizeze Rusia. Fără să manifeste nici o indulgenţă. Pe cine? Numai pe nemţi nu. Ăştia au nervii slabi. Pot să-i nimicească pe ruşi. Mai avantajos ar fi ca Rusia să devină o nouă insulă a Japoniei. Sau să fie vîndută, pentru 7 milioane, ca Alaska. Şi ruşii se vor obişnui să mănînce caşcaval de Normandia şi să bea vin de Burgundia. Se vor transforma nemaipomenit. Dar originalitatea va rămîne. Ca la africani. Ăia mănîncă la fel, cu mîinile. Cred în zeii lor, nu în Dumnezeul francezilor. Poartă veşmintele divine bubu cu demnitate împărătească. Să fie Rusia mai rea decît Africa? Şi dacă e mai rea, pentru că noi nu avem bubu, nu putem purta cu demnitate hainele şi nu sîntem mlădioşi, ce ne facem?
* * *
Rusia nu poate fi uitată. Totul în Rusia e rău, dar nu pur şi simplu rău, ci rău din cale-afară.
Emigranţii ruşi, oricît de culţi ar fi, nu se pot integra într-o altă realitate. Polonezul care se stabileşte în Germania nu se pierde, învaţă limba, se lăţeşte, zîmbeşte pe sub mustaţă. Noi, însă, nu încăpem în lădiţa străină. Trebuie să ni se taie coada. Noi avem coadă.
Chiar şi prizonierii nemţi aveau un sentiment confuz, atunci cînd îşi aminteau de Rusia. S-au rusificat fritzii. Li s-a năzărit, şi lor, că au coadă. Emigraţia rusă e o regenerare, e ca o schimbare de sex. Nu mai vreau să fiu băieţel cuminte! Vreau să fiu iarăşi muiere! Toţi se lamentează. Nostalgia îi sufocă pînă la lacrimi. Înapoi la muierime. Dar le e frică tare de patria lor. Emigranţii ruşi din cea de-a doua generaţie sînt deja castraţi. Mutrele lor par, mai mult, sau mai puţin, familiare, dar umplutura nu e a noastră. Totuşi, rasa rusă intră în putrefacţie în afara Rusiei.
* * *
Întotdeauna m-a mirat faptul că occidentalii obosesc repede. Există părerea că ei lucrează mult, dar nu e aşa. Ei sînt în orice fel, numai vînoşi nu. Rusul, însă, e tare de vînă. Dezbracă-l şi vei vedea că e numai vînă. Rusul se plînge rar că e obosit. Mie, de pildă, mi-e ruşine cînd obosesc. Lenin ştia ce să facă. Este necesar un complot împotriva populaţiei. În Rusia, totul trebuie preschimbat conspirativ. Numai violenţa poate readuce ţara în simţire. Populaţia nu contează. Dacă ucizi o jumătate (nu ţi se face milă, pentru că sînt mulţi oameni), cealaltă jumătate va fi mai conciliantă. Deoarece populaţia e inconştientă. Nimicnicia nu se potriveşte cu democraţia. Ruşii trebuie daţi pe brazdă. Îi poţi înfrîna. Cu cît Statul este mai inuman, cu atît e mai bine. În opinia mea, conservatorii cunosc partea ascunsă a vieţii ruseşti. Ruşii trebuie ţinuţi în hăţuri, oprimaţi. Trebuie să li se bage, în permanenţă, frica în oase, să nu li se permită să se relaxeze. Abia atunci ei formează un popor şi, cu chiu, cu vai, supravieţuiesc. Conservatorii ne-au îndemnat, întotdeauna, să congelăm Rusia. Ruşii trebuie biciuiţi. Mai ales băieţii şi fetele. E plăcut să biciuieşti popourile tinere. În Rusia, trebuie organizate execuţii publice, transmise prin intermediul TV. Ruşilor le place să vadă, din cînd în cînd, spînzuraţi. Să vadă cadavre. Asta-i emoţionează. Ruşii sînt oameni fără principii. Nu se pot apăra. Şi, în general, nu pot face nimic. Nu au nimic. Pot fi înşelaţi. Rusul e foarte suspicios. Rusul e încruntat. El nu ştie ce-i trebuie pentru a fi fericit. Orice victorie, el o va transforma într-o înfrîngere. O va da pe gîrlă. Va scăpa ocazia. În schimb, orice înfrîngere o va transforma în catastrofă.
Fiecare zi este, pentru rus, o zi apocaliptică. S-a obişnuit cu asta. El se crede mai profund decît alţii, dar filozofia nu s-a înrădăcinat în Rusia. Ce se poate face cu nişte nepricepuţi? Dacă neghiobia e spiritualitate, atunci sîntem spirituali. În ultimă instanţă, n-avem nevoie de nimic. Numai lăsaţi-ne-n pace! Rusul e iresponsabil. Niciodată n-o să înţelegi ce a înţeles şi ce n-a înţeles el. Cu rusul de rînd trebuie să vorbeşti simplu. Nu e o boală, ci un fapt istoric. Rusia poate fi înşelată, iar cînd ea îşi va da seama, va fi prea tîrziu. Este deja sub călcîi. Rusia trebuie să se afle sub călcîi. Las-o să viseze sufocată! Poporul ştie ce vrea, dar, din punct de vedere social, acest lucru este imposibil. El vrea să aibă totul şi să nu facă nimic. Ruşii sînt nişte veritabili paraziţi.
Pînă mai ieri, rusoaicele purtau chiloţi zmeurii, iar mujicii, chiloţi negri „dinamo“, lungi pînă la genunchi. Cu toate acestea, se năşteau copii. Cu toate acestea, ruşii au făcut bomba cu hidrogen. Unii ruşi l-au lăudat peste măsură pe Saharov. La început, el era patriot. Datorită lui a explodat bomba cu hidrogen. Apoi s-a constatat că a făcut-o în zadar.
Îţi pui masca antigaz şi înainte! Ruşii nu suferă să fie trataţi cu bunăvoinţă. Atitudinea binevoitoare îl alterează pe rus, tot aşa cum căldura alterează salamul. Toată viaţa îşi fac singuri rău. Nu au grijă de sănătate, îşi distrug familia. Se adaptează la condiţii de trai lamentabile. Ruşii pot suporta lucruri inimaginabile. Îi poţi lipsi de orice. Sînt nepretenţioşi. Îi poţi forţa să se spele cu nisip. Cu toate astea, ruşii sînt din cale-afară de invidioşi. Cei care sînt chinuiţi şi torturaţi strigă indignaţi, înainte de execuţie, că indivizii condamnaţi la moarte prin împuşcare au noroc. Şi au, de fapt, dreptate.
Atunci cînd descria soldaţii, Tolstoi observa că, la ruşi, principalul tip este cel al omului supus. Părerea mea este că rusul e omul de care nu se lipeşte educaţia. El doar se preface că este educat. În Rusia, nimeni nu are grijă de educaţie. Există un singur tip de rus – omul necioplit. Ţăranii, muncitorii, intelectualii, miniştrii – toţi sînt neciopliţi. Iar rusul elegant există doar în anecdote.
Nu pot să-i înţeleg pe scriitorii care au plecat din ţară. Rusia e un paradis pentru scriitori. Şi nici pe cititorii care au rămas nu pot să-i înţeleg. Rusia e un infern pentru cititori.
* * *
Dacă Rusia a iubit, vreodată, pe cineva, acest cineva este Franţa. S-a făcut trup şi suflet pentru Franţa. S-a luat după Franţa ca un cîine de curte, fără să ceară voie. L-a lins pe fiecare învăţător francez venit să-i instruiască pe copiii de boier; pe fiecare bucătar francez. A iubit Franţa pentru enorma diferenţă care exista între cele două, pentru ceea ce ea niciodată n-a avut şi nici nu putea să aibă: delicateţea diftongilor nazali, claritatea noţiunilor, ochii rotunzi, budoarele, „r“-ul impropriu firii slugarnice. În goană după Franţa n-a mai întîlnit, în calea ei, pe nimeni, nu s-a mai uitat înapoi, iar nemţii, olandezii şi suedezii, de pe marginea drumului, nu i-au atras atenţia. Simpatia faţă de englezi, dinaintea Revoluţiei din Octombrie, s-a stins repede şi a avut o singură consecinţă, aceea că această limbă străină a fost învăţată de coconaşii din Petersburg, iar paradisul climateric al Italiei, împreună cu muzeele şi simplitatea toscanilor, au avut o anumită importanţă doar în plan artistic. Rusia nu numai că vorbea mai bine franţuzeşte decît ruseşte, ci şi gîndea franţuzeşte, trăia franţuzeşte, consuma băuturi franţuzeşte, compunea versuri franţuzeşte, visa franţuzeşte. Cum se regulează franţuzoaicele? Pentru orice rus, culmea fericirii era să se culce cu o franţuzoaică. Rusia a ridicat în slavă Franţa cum nu s-a mai pomenit vreodată, cuvîntul „francez“ era luminat de soarele regal, şi francezii erau regii iubirii, principii ingeniozităţii, cardinalii frivolităţii. Rusia le-a atribuit francezilor tot ce nu putea ea să facă. Le-a inventat biografii cu orgii şi pastorale, îi curgeau balele după decolteurile cu sîni fără coşuri, ireproşabili din punctul de vedere al formei, şi după scrîncioburile care predispun la ştrengării libertine. A iubit fără discernămînt: iacobini şi royalişti, romane franţuzeşti şi moda franţuzească, ştia pe de rost Istoria francezilor. L-a iubit pe Napoleon, care voia s-o spargă cu berbecele, şi, ca o curvă ordinară, visa în taină să se culce cu el, lîngă Mojai, sau în cîmpul de la Borodino, oriunde şi oricînd. A incendiat Moscova pentru ca lui, iubitului din Sud, să-i fie mai cald, dar el n-a înţeles, şi-a înhăţat tricornul şi a dat bir cu fugiţii. O singură dată a dat greş, cu Dantesse, dar l-a iertat şi pe acesta, aşa cum numai muierea poate ierta. L-a iubit pe marchizul de Custine, care şi-a băgat ceva în ea, şi pe Picasso, care în lunga lui viaţă n-a avut timp să treacă pe la Moscova, iubea Parisul, pe care îl vedea ca pe un interminabil Luvru, sau ca o cafenea a lumii. Perioada cît ruşii au pronunţat cuvîntul „Paris“ echivalează cu sute de vieţi ale ruşilor. Rusia se bronza la Nisa, îşi trata tuberculoza la Menton, respira cu tot pieptul aerul oceanic la Biarritz, studia arhitectura în castelele de pe Valea Loarei. Era prietenă la cataramă cu Polina Viardot. „Vive la France!“, striga, răsunător, tînărul lacheu Iaşa.
Anume Franţa, şi nicidecum Karl Marx, a molipsit Rusia de socialism; a zăpăcit-o cu Comuna din Paris, după care, nu se ştie de ce, a abandonat-o pe drumul spre viitorul fericit. Rusia s-a hotărît să emigreze în Franţa, ca şi cum ar fi plecat la ea acasă, dar, pentru prima oară, a dat greş. Chiar şi îmbrăcată în veşminte sovietice, Rusia acţiona în virtutea inerţiei. N-au acceptat-o, şi Rusia s-a apucat de traduceri, a mers la croitoresele particulare care, în ilegalitate, coseau după tipar franţuzesc. A rămas fidelă modei franceze în toată perioada sovietică şi i-a tradus pe toţi. În opera fiecăruia a găsit cîte ceva interesant. A iubit tot ce a putut: Edith Piaf, Yves Montand, puloverele negre pariziene, garsonii din restaurante, Partidul Comunist din Franţa – pentru că era din Franţa -, stridiile, supa cu multă ceapă, rondurile Grădinii Luxemburg, Moulin Rouge, Versailles, existenţialismul, café au lait, Impresionismul, Madame de Staël, Brigitte Bardot, şampania, porţelanurile, Céline, Proust, Moličre, cartierul Marai, deconstrucţia, Turnul Eiffel, Maupassant şi Rabelais. Şi-a stropit, din abundenţă, subsuorile cu parfum franţuzesc.
La o privire superficială, Rusia imita Franţa, purta hainele ferfeniţite aruncate de francezi. În realitate, Rusia a născocit Franţa, pentru a nu înnebuni. Iubirea ei era alimentată de aiureala existenţială. Rusia devenise un burete hulpav, care voia să absoarbă Franţa în întregime. Ea îl înţelegea pe Flaubert mai bine decît francezii, şi acest fapt o înduioşa pînă la lacrimi. Se supăra: iubirea nu era reciprocă. Încerca să şi-o reprime, se chinuia, jura să nu mai vorbească franţuzeşte, rîdea printre lacrimi, îşi bătea joc de propria ei pronunţie, era măcinată de insomnii, îi reproşa Franţei micimea şi zgîrcenia, dar, cu toate acestea, o iubea din tot sufletul. N-a rămas nimic din asta, cu excepţia postului de radio „Nostalgie“.
Dispariţia Franţei din cîmpul vizual al Rusiei s-a produs în prezenţa mea. Parisul nu şi-a pierdut strălucirea, ci a încetat să existe. În locul lui – panouri turistice de carton. Rusia nu s-a îndrăgostit de alte ţări. America n-o punem la socoteală. Rusia s-a dezvăţat să iubească. Le-a întors tuturor spatele şi a început să se mîngîie ca o bătrînică. În locul oglinzii, a atîrnat tablourile lui Ilia Glazunov şi Alexandr Şilov şi a început să asculte melodiile asurzitoare ale lui Vladimir Vîsoţki.
(va urma)
VICTOR EROFEEV

COMENTARII DE LA CITITORI