S-a zis cu fala

in Lecturi la lumina ceaiului

Pe cînd eram copil, în satul meu, fără cinematograf sau ştrand, mama, de îndată ce sosea de la muncile cîmpului şi după ce se ocupa de treburile zilnice din gospodărie, începea să ne povestească, în vorbele ei, cîte ceva din întîmplările pe care le trăise, sau le auzise, de-a lungul vieţii. Şi iată că, într-o seară cu lună plină, cu cer senin şi fără pic de adiere de vînt, stînd ea, aşa, pe gînduri, aşezată pe marginea patului, începu deodată să ne povestească, fără să o fi tras cineva de limbă, cum că, într-un sat învecinat cu al nostru, dincolo de dealurile împădurite ce se întindeau pînă în marginea grădinilor, a trăit, cîndva, un preot.

Era om de treabă şi cuvios, bun ascultător şi, în aceeaşi măsură, povăţuitor. Numai că, la o vîrstă la care avea încă multe lucruri de făcut, el plecă la ceruri, lăsînd în urma lui o soţie, nici prea bătrînă, nici prea tînără, dar fără sprijin, şi un fiu de 28 de ani, leneş din cale-afară şi fălos cum nu mai era altul. Se lăuda mereu în faţa prietenilor cu care se întîlnea la petreceri, cum că el are de toate, că mănîncă numai fripturi, brînzeturi, smîntînă şi cîte alte bunătăţi. Ascultîndu-i lăudăroşeniile, unii au devenit suspicioşi, întrebîndu-se de unde avea el atîtea bucate alese. Toată lumea ştia că taică-su, părintele, nu mai era, de o bună bucată de vreme, printre cei vii, iar gospodăria începuse a i se părăgini. Într-o duminică, după ce se tot fălise la horă, aşa cum îi era obiceiul, tînărul se porni spre casă, numai că, atunci, cîţiva flăcăi o luară în urma lui, se strecurară în gospodăria acestuia şi se pitiră după colţul casei.

Cîteva minute mai tîrziu, îl auziră pe fiul părintelui cum o ceartă pe maică-sa, reproşîndu-i că nu i-a pregătit nimic de-ale gurii. Sărmana femeie, însă, nu avea de nici unele în cămară. Numai că tînărul, furios, nu s-a oprit aici: după ce s-a tot răstit la maică-sa, brusc, se năpusti asupra ei, lovind-o cu palmele, ba chiar şi cu un retevei, pînă ce, biata de ea, se prăbuşi pe jos de durere, strigîndu-şi bărbatul, cu gîndul că poate el o aude din lumea cealaltă. După o vreme, înfometat cum era, flăcăul alergă în bucătărie şi, cu un cuţit, începu să radă de pe ceaun cojile de mămăligă uscate şi le înfulecă de credeai că vin tătarii să i le ia de gură… Tinerii, care se uitau la el pe fereastră, rămaseră înmărmuriţi văzîndu-l ce face. Unul dintre ei nu s-a putut abţine şi a pufnit în rîs. Auzind zgomotul de afară, lăudărosul ieşi în prag, şi nu mică i-a fost mirarea cînd a dat nas în nas cu flăcăii pe care îi tot minţea şi în faţa cărora se lăuda că el trăieşte pe picior mare, în vreme ce ei sînt doar nişte sărăntoci. Apoi a căzut pe gînduri, privind în jur speriat, tot mai speriat, şi molfăind la cojile de mămăligă care dădeau să-i cadă printre dinţi.

Morala: Degeaba părinţii tăi sînt oameni muncitori şi de treabă, dacă tu, fiul lor, nu eşti capabil să-ţi cîştigi traiul zilnic cu forţa propriilor mîini şi cu puterea minţii tale. Vorbele au, şi ele, valoarea lor, numai cînd sînt rostite cu noimă. Altminteri, laudele nu folosesc la nimic – mai curînd sau mai tîrziu, adevărul iese la lumină şi toată lumea îl va afla…

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI