Să-i iubim pe visători

in Tabletă de scriitor

Adeseori poetul, prin firea sa visătoare, cînd vorbeşte poate să pară un exagerat dacă nu cumva un mincinos. Fireşte că este numai o aparenţă, căci gîndirea în mituri proliferează în jurul ei o dulce mitomanie, cum magnetul, în jurul său, invizibilele linii de forţă ce atrag pilitura de fier pe orbita sa. Vorba domnului Shakespeare, care zicea undeva că poetul, contemplînd un măr, îl scrie mirîndu-se că ceilalţi nu văd măreţia leopardului.

De altfel, blînda mitomanie descinsă de-a dreptul din mit este întrucîtva ceea ce am putea numi psihologia mitului. Fantezia, ce altceva este dînsa, decît o încredinţare, o totală lipsă de suspiciune, o absolută lipsă de sentiment al concurenţei, deci al invidiei. În cazul poeziei, lipsa de invidie, absenţa instinctului de concurenţă are o adevărată natură creativă. De ce? Pentru că firea genuină a gîndirii poetice naşte lucruri, naşte obiecte, naşte ouă siderale şi albe. Aici, sub această boltă stelară, se ciocneşte, în cinstea învierii cuvîntului, cu ouă albe, nefierte. Gălbenuşul şi albuşul se scurg în cuvînt pînă cînd el ia făptura lui Făt-Frumos.

Să-i iubim pe visători! Mi-aduc aminte că derbedeul sacru de Panait Istrati, într-una din cărţile lui lăbărţate şi de nobil suflet, prin gura personajului său autobiografic Adrian Zografi, într-o tînjire a acestuia sub canicula şi lenea izbăvitoare a unui Nil tinzînd spre Alexandria, gîndea sau visa cam aşa: ,,Ei, şi, ce dacă mi s-a dus viaţa pe apa sîmbetei şi n-am apucat să compun măcar un şir de versuri. N-am decît să mă gîndesc la Iliada şi să visez că am scris-o eu. Ce linişte, ce fericire, ce echilibru!”. (Citez din memorie.)

Dacă mintea mea n-ar fi edificat piramidele din Egipt, dacă ochii mei n-ar fi pictat pînzele lui Van Gogh şi dacă cea mai bună şi mai misterioasă elegie a lui Rilke n-ar fi fost scrisă de mine într-o noapte de sîmbătă, cu tîmpla sub pernă şi secret, şi apoi atribuită lui, ce credeţi, domniile voastre, că aceste minunăţii ar exista într-adevăr?

Nu, nu se poate să vezi zîne, dacă nu eşti zînatic!

* * *

Stare de spirit

Îndrăgostit de poezie

pînă la gelozia zburătoarei faţă de aer,

nu credeam vreodată că aş putea să mă numesc

Adam

şi din coasta mea să se întrupeze un poet

din pricină că am muşcat

dintr-un măr negru

carnea lui albă

rănindu-l.

NICHITA STĂNESCU

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

COMENTARII DE LA CITITORI