Să ne preţuim valorile!

in Alte știri

Este nedrept faptul că, în ultimul timp, publicaţii serioase şi edituri de renume ocolesc punerea în valoare a operei unor personalităţi marcante ale culturii naţionale, care au cîntat şi au slăvit, de-a lungul timpului, spiritualitatea românească. În prezent, cînd se tot încearcă intoxicarea noastră, cu fel de fel de împrumuturi străine, cu atît mai mult se simte nevoia unei atenţii sporite asupra valorilor naţionale.

Mihai Eminescu şi George Enescu sînt două repere incontestabile ale culturii române. Cu cîtă profunzime scria Eminescu, la 12 mai 1882, în ziarul ,,Timpul”: „Şi limba strămoşească e o

muzică… şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari. Cu timpurile în care unul s-a făcut poporul şi una limba“. Iar George Enescu, în 1933, în discursul ţinut la Academia Română, spunea: „Încă din cea mai îndepărtată Antichitate, poezia şi muzica, tonul şi cuvîntul au mers mînă-n mînă, adesea contopindu-se, completîndu-se…“. ,,Luceafărul” lui Mihai Eminescu şi ,,Oedip”, celebra operă a lui George Enescu, sînt simboluri ale adevăratei spiritualităţi româneşti, recunoscută la nivel mondial. În conceperea poemului său, Eminescu s-a inspirat din basmul popular „Fata din grădina de aur”, iar Enescu, din vechiul mit grecesc, dar şi din folclorul românesc. Specialiştii au analizat modul în care compozitorul formulează şi rezolvă, totodată, problematica atitudinii omului în faţa morţii. În ,,Oedip”, la fel ca în balada populară ,,Mioriţa”, moartea apare ca un fenomen inevitabil, care, însă, nu îl înspăimîntă pe om.

În cadrul unui interviu, Enescu spunea: „Chiar dacă noi, muzicienii, nu scriem, întotdeauna, ceva cu un caracter specific românesc, totuşi, în lucrările noastre există ceva care ne deosebeşte de ceilalţi“ – trebuie să recunoaştem că un astfel de ,,ceva” există în ,,Oedip”. Cu siguranţă, şi Eminescu, şi Enescu s-au inspirat din farmecul ,,dorului” românesc, acel ,,ceva” ce nu se poate stinge nicicînd. ,,Un străin – spunea Enescu -, auzindu-mă, odată, interpretînd o arie de-a mea, mi-a zis: «În această compoziţie parcă este ceva ce nu se poate îndeplini». Acest «ceva ce nu se poate îndeplini» era partea originală, de inspiraţie românească, din bucata mea – acest dor nelămurit, dar adînc mişcător, mi se pare că este caracteristica sigură a cîntecelor româneşti”.

În 1869, la vîrsta de 19 ani, Mihai Eminescu publică, în revista „Familia“, testamentul poetic ,,Amicului F. I.”, în care îşi mărturiseşte adevărata chemare interioară – poezia: „Voi, cînd mi-or duce îngerii Săi/ Palida-mi umbră în albul munte,/ Să-mi pui cununa pe a mea frunte/ Şi să-mi pui lira la căpătîi!“. George Enescu mărturisea, la rîndul său: „În lumea muzicii, eu sînt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune muzica şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…“.

 

Anton Voicu

 

P.S.: În aceste vremuri debusolante, rog conducerea publicaţiilor „România Mare“ şi „Tricolorul“ să îi promoveze şi să îi încurajeze, în continuare, pe toţi cei care simt cu adevărat româneşte.

COMENTARII DE LA CITITORI