Să nu fie prea tîrziu!

in Polemici, controverse

Nu degeaba se spune că moartea unui popor începe prin dispariţia cuvintelor sale, a graiului său. Pierirea cuvintelor aduce cu sine uitarea sentimentelor pe care vorbele le clădesc şi le poartă prin noi. Mor cuvintele, moare simţirea apartenenţei la un neam. Acesta este motivul pentru care, întotdeauna, cuceritorii îşi impun limba. Este cauza pentru care cei învinşi sînt constrînşi să utilizeze cuvintelor învingătorului, limba acestuia devenind limba oficială a coloniei. Puterea nemărginită a cuvîntului reprezintă, în acelaşi timp, raţiunea pentru care fiecare popor cu respect de sine îşi apără cu încrîncenare graiul. Nu pare a fi şi cazul poporului român. Aproape fără să se simtă vreo împotrivire, ba din contră am putea spune, se împlinesc trei decenii de cînd cuvintele româneşti sînt înlocuite brutal cu altele aduse de aiurea. An după an, cu o frecvenţă îngrijorătoare, dispar din limba română cuvinte care au înscrise în ele adînci semnificaţii ale structurii morale specifice neamului românesc. Împreună cu ele se pierde în adîncuri întreaga zestre de simţăminte pe care o încorporau. Treptat, dar fără de întoarcere, am uitat cu totul despre ruşine, despre recunoştinţă, despre respect, despre patriotism sau naţionalism şi sîntem invadaţi de obrăznicie, impostură, neam prostie, grobianism ori europenism de faţadă.

Un popor eliptic de ruşine

Nu mai există ruşine. Cu speranţa că au mai rămas, pe undeva, cîteva urme, ne uităm după ea pretutindeni, ca după un copil rătăcit, inclusiv pe la cei care ne-au promis o viaţă mai bună. Zadarnic. Putem, doar, să remarcăm încă o dată cîtă dreptate avea regretatul Octavian Paler cînd, cu ani în urmă, ne atenţiona să fim atenţi fiindcă aproape nicăieri în România nu-i mai găsim pe cei şapte ani de acasă. Conformîndu-ne vocaţiei româneşti tradiţionale, ne-am obişnuit repede cu lipsa ruşinii. Ne mulţumim să constatăm (unii cu uimire, alţii cu nepăsare, cei mai mulţi cu bucurie) că se poate trăi şi fără de ea. Eliberaţi de-o grijă, am descoperit că ruşinea chiar ne încurca, era o frînă, în vijeliosul nostru marş spre capitalismul desăvîrşit. Am devenit un popor eliptic de ruşine. Acesta este adevărul. Şi, deşi pare prea categorică, afirmaţia nu reprezintă o figură de stil. Nu este nici măcar o metaforă (aşa precum era „Artmetica” în vocabularul fostului vice-premier Stănescu).

În România, ruşinea a murit. A fost asasinată. Cine s-o mai învie? La o primă vedere, ar părea un lucru banal: „nu mai avem ruşine, şi ce dacă?”  Numai că, din nefericire, efectele dispariţiei ruşinii sînt mult mai adînci. Ruşine nu este numai un cuvînt. Este un sentiment. Este o stare omenească strict necesară mersului nostru, ca specie, înainte. Este, oricît ar părea de ciudat, un imbold spre normalitate. Poate din comoditate, poate din dezinteres ori din prostie, nu conştientizăm că tocmai lipsa de ruşine ne împinge, treptat dar sigur, spre dezastru. Lipsa ruşinii a contribuit din plin, în ultimii ani, la dezastrul  industriei autohtone, a determinat ca bătrînele păduri să moară secerate de lanţurile drujbelor pentru a putea fi cît mai repede înstrăinate, ne-a făcut să nu mai construim drumuri iar cele deja construite să ni se surpe sub picioare, ne-a adus în paragină căile ferate şi ne-a sugrumat agricultura. Lipsa de ruşine este vinovată că asistenţa medicală a rămas la nivelul secolului trecut, că murim cu zile prin spitalele transformate în ghetouri, că mîncăm alimente îmbibate cu otravă, ne înfometăm bătrînii, umplem puşcăriile cu nevinovaţi şi că ni se fură pînă şi pămîntul de sub case. Lipsa ruşinii ne-a schimbat. Cum? Priviţi la faptele de zi cu zi ale preşedintelui, uitaţi-vă la comportamentul cotidian al politicienilor, ascultaţi cuvintele Codruţei, explicaţiile şi dorinţa de a rămîne în funcţie ale procurorului general, încercaţi să înţelegeţi postura de stăpîni a grangurilor din U.E. sau faceţi comparaţia între promisiunile partidelor aflate la putere şi realitate. Numai şi numai absenţa ruşinii a permis ca minciuna să fie considerată o adevărată virtute, iar nouă să ni se pară că-i firesc să fie aşa.

Patriotism, naţionalism, recunoştinţă, demnitate – cuvinte şi simţăminte
ucise tăcut şi lent

Nu numai ruşinea ne-a fost asasinată. Odată cu ruşinea, o mulţime de alte cuvinte respectate pînă mai ieri, adînc întipărite în existenţa noastră ca popor, şi-au pierdut  semnificaţia, suflul ce le mai ţinea în viaţă. Incluşi, după îndelungi şi costisitoare insistenţe, într-o alianţă de sorginte nord-atlantică, apoi „admişi” cu dificultate într-o Europă în care ne găseam încă de la începuturi, galopînd bezmetic spre globalizare, constatăm (fără a ne păsa prea mult) cum din uzul zilnic dispar, ucise, noţiuni absolut necesare oricărui popor matur. Să fie doar întîmplarea? Nu! Sînt crime cu premeditare. Exemple? Cîte doriţi. Iată, nu se mai vorbeşte în România despre patriotism. Cuvîntul patriot, ca şi reprezentarea sa spirituală sînt aruncate în derizoriu şi au sucombat întrucît, printr-un proces atent controlat, Patria a trecut din concret în virtual. Ea a fost scufundată cu totul, pînă aproape la dispariţie, într-o Europă virtuală care se doreşte a fi înlocuitorul artificial al tuturor patriilor continentului.

Botezaţi cu emfază Cetăţeni Europeni, înghesuiţi sub faldurile fluturînde ale flamurii albastre cu douăsprezece steluţe galbene, ne ferim ca de ucigă-l toaca de naţionalism. Pentru că, în iureşul europeanist dement de azi, a fi naţionalist nu mai înseamnă să ai în minte şi să te dedici binelui ţării tale, ci să fii împotriva tuturor celorlalţi actori internaţionali. Vitejia strămoşilor, atît cît a existat ea în slujba perpetuării acestui neam peste timpuri, este înlocuită în cărţile de istorie şi în mintea copiilor noştri cu isprăvile vreunei piţipoance sexoase umflată cu botox şi siliconată  pînă în fese sau cu exchibiţiile nocturne ale vreunui renumit homosexual, emitentul unui zgomot botezat „muzică” şi ameţit permanent de stupefiante – cotidienele sale sandvişuri cu ceai de dimineaţă. Recunoştinţa, după moartea sa timpurie, a ajuns să fie socotită o prostie. Este motivul pentru care, lent dar sigur, ea moare odată cu ieşirea noastră din normalitate. Moare pentru că, dorind a ne socoti reprezentanţi ai timpurilor noi, ne ferim a o mai acorda celor care ne-au ajutat să ajungem oameni, celor care cu prisosinţă o merită.

Demnitatea, atît de necesară azi fiecăruia dintre noi, este şi ea de mult uitată. Decesul demnităţii nu ne doare. Nu părem a avea vreun regret. Ca şi cînd n-ar fi existat vreodată, demnitatea a fost înlocuită cu plecăciunea. Se poartă, doamnelor şi domnilor, ploconeala. Acum, temeneaua este o cotidiană. Ne înarmăm cu ea dimineaţa la trezire, înainte de spălatul dinţilor. O au în trusa de îngrijire personală inclusiv cei care ar trebui să ne reprezinte ţara în lume, ea asigurîndu-le, instant, un discutabil dar aplaudat „succes” internaţional. Iar atunci cînd, timid, arareori mai amintim cuiva de demnitate, gestul este drastic înfierat, fiind socotit răzvrătire, antisemitism, euroscepticism sau antiamericanism.

Nu se mai poartă respectul

În acest proces involutiv un loc aparte i s-a rezervat respectului. Acestuia, în iubita noastră ţară, i-a dispărut pînă şi urma. De sus, de la cele mai înalte sfere ale societăţii şi pînă la  talpa ţării, oricît ai căuta, nu mai găseşti nici urmă de respect. Şi ca un semn al plecării sale definitive dintre noi, pînă şi pronumele de politeţe a fost exclus din limbajul zilnic. El a mai rămas, dintr-o regretabilă şi surprinzătoare omisiune pentru unii, numai între filele cărţii de gramatică. Altfel, sîntem deja la pertu cu toţii, de la bunici la nepoţi, de la profesor la elev, de la părinte la copil, de la venerabil la abia ieşitul în lume. Pe noi, mai vechii, cei care ne mai amintim de existenţa necesară a respectului, încă ne mai surprinde că preşedintele tării nu respectă guvernul şi nici prin gînd nu-i trece că ar trebui să acorde un oarece respect poporului care l-a luat de niciunde şi l-a cocoţat acolo sus. Nu înţelegem de ce domnia sa uită respectul ce ar trebui să-l dea frumoasei limbi române (pe care nu o vorbeşte niciodată în întîlnirile sale externe) şi de ce simte nevoia permanentă să ne dovedească că este cu totul imun la ceea ce ar trebui să fie respectul funcţiei ori al legii. Nici printre politicieni, indiferent de orientare ori culoare, nu se mai poartă de mult respectul. Decedat, el a fost înlocuit cu frica.

De ce sînt ucise cuvintele?

Cuvintele au forţă. Aşa cum pot alina, cum pot vindeca, cuvintele pot fi arme. Teribile arme! Folosite cu iscusinţă, cuvintele pot schimba lumea. Ele dau putere, ele pot împinge la sacrificii, ele pot ţine în piciore sau pot dărîma imperii. Vedem, simţim, cum în România şi-au făcut cuib adevăraţi asasini de cuvinte. Şi, în plin efort de „îmbunătăţire” a codului penal, în plină criză generată de încercarea „normalizării” actului de justiţie, nimeni nu are în vedere pedepsirea ucigaşilor de cuvinte, a celor plătiţi pentru a trece în uitare simţămintele nobile, trăitoare în cuvinte, simţăminte care ne definesc din punct de vedere moral ca naţiune, ca popor. Ar trebui să-i căutăm, să-i pedepsim exemplar pe ucigaşii de cuvinte şi să readucem la viaţă simbolurile pe care ei le vor pierdute. Ar fi un demers necesar, încurajator pentru viitorul, şi aşa incert, al României. Sîntem în stare? Sau să fie, oare, prea tîrziu?

Teodor Palade

Păreri și opinii