Să nu-l uităm pe Teodor Mazilu

in Lecturi la lumina ceaiului

A fost o vreme cînd, fără a fi de-a dreptul interzise, satira şi umorul n-aveau o viaţă prea uşoară. Partidul nu agrea să fie criticat. Drept urmare, cenzura veghea cu străşnicie ca armele criticii să nu ţintească prea sus. Doar frizerii şi ospătarii, doritori de ciubucuri, aprozariştii, care înşelau la cîntar, şi birocraţii, bătuţi în cap, meritau să fie luaţi în tărbacă. Sau tramvaiele, care nu veneau, iar cînd veneau, veneau aglomerate. Sau lenea, oportunismul şi lăcomia unora, care întunecau realizările frumoase ale colectivului. (,,Mai sînt unii spectatori – spunea Florian Pittiş într-un scheci la televizor – care vin la teatru sau la cinema şi foşnesc punguţele cu bomboane, deranjîndu-i pe ceilalţi!…”.) Rareori, critica aceasta, formală, de suprafaţă, avea voie să bată mai sus, dar să nu depăşească nivelul directorului adjunct. Atît. Revista ,,Urzica”, almanahurile, ziarele şi chiar calendarele de perete stăteau mărturie în acest sens. În filmul ,,Mere roşii”, în lipsa directorului plin dintr-un spital de provincie, plecat nu se ştie unde, adjunctul îşi face de cap şi îl persecută groaznic pe un tînăr medic, deştept şi pornit să dea de pămînt cu şpăgile, rutina şi delăsarea de acolo. (În Bucureşti, ticăloşia asta era de neconceput.) Tot aşa, un primar dintr-un sat e plecat la o specializare, şi înlocuitorul său, preşedintele ceapeului, un încuiat, şi-a propus să-i gonească pe cîţiva tineri intelectuali, chiar dacă veniseră la post cu repartiţia guvernamentală în buzunar şi cu intenţia fermă de a se stabili definitiv la ţară.

Dar, cum se ştie, totuşi, critica şi autocritica pentru cei mărunţi jucau un rol important în mersul înainte al societăţii. În atare situaţie, satira şi umorul supravieţuiau prin tot felul de mijloace. Mai întîi, se apela la umoriştii din alte vremuri – Caragiale, Bacalbaşa, Tudorică Muşatescu, Păstorel, Gh. Brăescu. Fiindcă, nu-i aşa?, atunci erau capitalism şi exploatare pe la noi, care nu trebuiau menajate. Mai apoi, se încetăţenise obiceiul de a se căuta marfă din import, adică umorişti străini, cu precădere, tot din ţările capitaliste, care nu cruţau nimic din apucăturile societăţii lor, bazată pe inechităţi sociale (fie la ei acolo!). În sfîrşit, pentru a supravieţui, umoriştii epocii (prozatori, dramaturgi sau caricaturişti) îşi băteau capul să inventeze forme subtile de satiră (,,şopîrle”, parabole, ermetism, limbaj sibilinic, stil enigmistic sau calambururi). De multe ori, au trecut la inventarea unor genuri şi moduri comice.

Aşa au apărut nume noi de umorişti. Unul dintre ei este bucureşteanul Teodor Mazilu (1930-1980). Scriitor prolific, el a publicat mai multe volume de proză scurtă, cu nişte titluri neobişnuite: ,,Pălăria de pe noptieră”, ,,Înmormîntare pe teren accidentat”, ,,Elegie la pomana porcului”, ,,Soarele şi ambianţa”, ,,Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni”. După această firească perioadă de formare a mîinii, Teodor Mazilu a început să scrie romane (,,Bariera”, ,,Aceste zile şi aceste nopţi”) şi piese de teatru: ,,Proştii sub clar de lună” (interzisă o vreme), ,,Mobilă şi durere”, ,,Tandreţe şi abjecţie”, ,,Împăiaţi-vă iubiţii” şi alte asemenea.

În opinia criticii, Teodor Mazilu a creat un gen nou, ceva între comedie şi tragedie, în care sistemul de valori a suferit mutaţii mai aproape de moravurile şi aspiraţiile societăţii româneşti din anii ‘70-’80. El a dezvoltat teoria omului cu păcate – canalia, impostorul, fiinţa mediocră – care provine din aşa-zisa lume bună, burghezia proletară. Personajele lui sînt nişte falsuri şi trăiesc ,,drame ale bunei-stări” (desigur, socialistă). De aceea, aleargă după reperele acelei lumi, hiperbolizate în zilele noastre: titluri academice, Grigoreşti şi Raffaeli, ,,femei care să te înşele şi să te adore totodată”, mobilă scumpă, cîini de rasă, doctorate. Omul de tip nou, despre care se făcea atîta caz, în realitate, era ros de angoase, mima nevrozele, fiindcă erau la modă, şi minţea cu măiestrie, ca să-şi exibe inteligenţa. Relaţiile dintre aceste personaje, construite pe principiul contrastului dintre aparenţă şi esenţă, pendulează între moral şi imoral: nevasta unuia este amanta altuia, se minte cum se respiră, se urăşte, se iubeşte şi se moare la ordin: ,,Să bem pînă cădem sub masă, cu sentimentul datoriei…”. Sau: ,,Iubeşte-mă, dacă-ţi ordonă şeful… Devorează-mă… Umileşte-mă…”.

Iată, în continuare, cîteva mostre de limbaj de autor, creat după un cod estetic superior, valabil şi astăzi.

* ,,Dispariţia lui va aduce atîta uşurare în lume, încît în marile oraşe, Tokyo sau Paris, vor avea loc mari serbări cîmpeneşti cu bere, mititei (şi manele)”.

* ,,Dragă, uite ce înţelegere vreau să stabilesc cu tine încă de la început: în timp ce eu nu te întreb cu cîte femei umbli, nici tu să nu mă întrebi cîţi bărbaţi vin aici în lipsa ta”.

* ,,Cîţi nu fură, şi nici nu se întreabă de unde fură?”

* ,,Manole îl privea cu uimire pe cel din faţa sa, care îşi dorea să fie un cap pătrat, cînd, de fapt, chiar era un cap pătrat. «Ah, de ce n-am avut un cap pătrat?, zice acela, de ce mi-a plăcut să gîndesc creator?»”.

* ,,Depresiile sufleteşti sînt privilegiul celor cu bani la ciorap”.

* ,,Sînt mediocru pînă în vîrful unghiilor şi sînt mîndru de asta. Nu vreau să fiu genial! Pot, dar nu vreau”.

* ,,Eşti, totuşi, intelectual, Virgile. Nu ţi-ar strica puţină mediocritate şi bădărănie”.

* ,,Gogu n-avea nici studii, nici experienţă şi nici talent organizatoric. Avea în schimb, ca o compensaţie, perspective în muncă”.

* ,,Dacă mă iubeşti, Ortanso, te rog să mă iubeşti cu convingere, să sufăr şi eu cu adevărat”.

* ,,Sufrageria mă-sii de viaţă!”

* ,,Averea mea e laşitatea, prietene”.

* ,,Mi-ai promis şi mi-ai jurat că o să mori devreme, Costică, să mă bucur şi eu în tihnă de tristeţea văduviei”.

* ,,Părerile celor din preajma morţii… Cine le mai ia în seamă? Viaţa merge înainte şi fără consimţămîntul lor”.

* ,,Am o răbdare flaubertiană, madam Cuculeţ!”

* ,,- Urina?…, întrebă în şoaptă prima femeie.

– Nu, Wassermanul, răspunde cu demnitate stranie cealaltă femeie”.

* ,,N-am avut încotro: trebuia să mă culc cu urîtania aia… Altfel, ar fi umplut instituţia că sînt impotent”.

* ,,Mimarea adevărului pare uneori mai verosimilă decît adevărul însuşi”.

* ,,Nu zic să o iubeşti, Antoane, dar du-o măcar la cinema”.

* ,,- Bună dimineaţa, tovarăşe Gore!

– Bună dimineaţa! Just. Ai pus degetul pe rană. Cerul e albastru. Păsările ciripesc… Dar eu nu mă las impresionat de farmecul naturii. Eu merg mai departe”.

* ,,Mie nu-mi place să fiu şef. Mie îmi place să fiu mic şi să tremur de frică. Cu cît eşti mai mic, cu atît eşti mai mare”.

* ,,Vara trecută, madam Gălbenici, am traversat nişte călduri exorbitante”.

* ,,Domnule, eu sînt o femeie serioasă, cunosc şi maşina de scris!”

* ,,Tu, deşi vii din burghezie, scuză-mă, dar eşti încă din topor”.

* ,,Bunăvoinţa, aprigă şi zgomotoasă, bîntuia la masa îndrăgostiţilor ca un vînt de nebunie”.

* ,,Totdeauna cînd rîzi, Eugene, se întîmplă o nenorocire… Ultima oară, mi-a scăpat din mînă serviciul de cristal”.

* ,,Ştiu din experienţă că, în casele frumos mobilate, oamenii se iubesc sincer. Azi un fotoliu, mîine o măsuţă joasă, e imposibil să nu apară şi sentimentul”.

* ,,Da, mamă, acest Coriolan e un escroc, dar îl ador. S-a băgat în multe afaceri necurate, dar şi-a păstrat gingăşia sufletească. Chiar şi cînd a intrat în puşcărie

şi-a păstrat farmecul”.

* ,,De ce să iubim frumosul? De ce să ne emoţionăm, ca alţii, în faţa unui Picasso, dacă n-am fost în stare să curăţăm un cartof?”

* ,,Ultima criză metafizică mi-a prins bine, căci

mi-am cumpărat un televizor nou-nouţ. Cînd sufletul

mi-e gol, îl umplu cu satisfacţii materiale”.

* ,,Dacă n-aş fi fost un ticălos şi n-aş fi furat banii bătrînei, sensibilitatea ta s-ar fi dus dracului!… Cum aş fi plătit chiria, şi cu ce aş fi făcut piaţa? Vrei-nu vrei, trebuie să trăieşti din ticăloşia mea”.

* ,,Nu dau doi bani pe tine, Fănele: eşti un turnător ordinar şi fără dicţie!”

* ,,Cu sînii mei mici, ah ce viaţă monotonă duc!”.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI