Să oprim şobolanii care ne rod temeliile casei! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Revoluţia e peretele ce se dărîmă asupra celor ce l-au clădit rău“. (Nicolae Iorga, ,,Cugetări“)

 

Zilele trecute, cînd candidaţii partidelor strîngeau semnături de la alegători pentru viitorul preşedinte al ţării, am ascultat, în troleibuz, următorul dialog:

– Domnule, ce minister e acolo?

– Al Agriculturii, mi se pare.

– Ministru’ ăsta n-o să mai stea mult în biroul lui.

– De ce?

– Păi, o să vină al nostru!

– Care?

– Al nostru, omu’ lu’ Klaus Iohannis!

– Se poate… Nu ştiu…

– Îţi zic eu, sigur o să cîştige Alianţa Creştin-Liberală!

– Habar n-am de ăştia. Eu sînt român, creştin ortodox.

– Faci mişto de mine? Werner ăsta, că aşa îl mai cheamă, e om serios, neamţ. Uite, pixul ăsta îl am de la el!

Am tras cu coada ochiului şi am văzut ce scria pe pix: „Klaus Iohannis, preşedinte“.

– Văd că nu eşti prea pretenţios, i-a replicat românul, abordat, aşa, nitam-nisam, interlocutorului său, nu prea dorit.

– Să fi fost în locul dumitale, eu îi ceream o casă. Are destule: 6 pe la Sibiu şi, se pare, una şi prin Bucureşti.

– Preşedintele nu dă case!, l-a repezit, furios, proaspătul proprietar al pixului, pe scepticul său ascultător.

– Serios? Atunci, mă faci să-l regret pe ăla care dădea. Mie, pentru că aveam familie grea, mi-a dat 4 camere. Gratis. Ba m-a obligat să-mi iau şi serviciu. La Republica, uzina aia care acum e ruină.

Mi s-a părut mie, dar tocmai atunci şoferul a frînat troleibuzul, ca semn, poate, că auzise, şi el, discuţia. Am coborît la Cişmigiu, gîndindu-mă la cel care a fost omorît în ziua de Crăciun, pentru păcate reale, sau închipuite, dar care dăduse, gratis, case şi locuri de muncă unor amărîţi, lucru care, în democraţie, e de neconceput. Se vorbeşte că el n-a murit de gloanţele plutonului de execuţie, precum tiranica sa soţie, ci a fost adus în faţa armelor gata ucis, în chinuri menite să-i smulgă secretul unor bănuite conturi bancare din străinătate. Aşa o fi, cum zice şi englezoaica Elizabeth Spencer, într-o carte a sa, apărută la noi prin 1993, sau… nu mai ştim sigur. Doamna Spencer era, în acel an, membră a Amnesty International şi a Uniunii Naţionale a Ziariştilor. Cert este că, în urma evenimentelor din 1989, au apărut, brusc, nişte necunoscuţi care călăresc, şi acum, averi uriaşe, dobîndite nu se ştie cînd şi cum. Ca nişte şobolani, ei ne rod pereţii, în aşa fel încît tinerii care au murit atunci credeau că luptă pentru libertate. Dacă ar putea învia, ar alege să doarmă, în continuare, somnul cel de pe urmă, văzînd ce s-a ales de visul lor. Astfel, chiar la 4 ani după moartea soţilor Ceauşescu, doamna Elizabeth Spencer putea să pomenească despre „Vechea Securitate, reînfiinţată sub un alt nume“. Ea dirijează, acum, corul de clănţăi anticomunişti, apărut într-o mocirlă ce infectează palatul din care e condus, spre dezastru, acest popor. Dintre „fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bîlbîiţi cu gura strîmbă sînt stăpînii astei naţii“, cum, pe bună dreptate, îi dispreţuia Poetul, cel mai bogat întru furăciune este unul al cărui nume nu se poate pronunţa decît ţinîndu-te de nas. El, nu numai că a acaparat tronul din Dealul Cotrocenilor, dar l-a transformat, batjocorindu-l, şi în salon de întîlnire a uneia dintre ţiitoarele (succesoarele?) sale cu cămătarii, care îi întreţin traiul parazitar. Nu ştim dacă mai trăieşte ofiţerul de Securitate Avramides, despre care se spune că l-a recrutat ca turnător pe actualul paraleu, încă din fragedă tinereţe, dar, chiar şi aflat în lumea umbrelor, el ar merita un uriaş şut în fund drept răsplată pentru răul pe care l-a făcut acestui popor! Un caricaturist de geniu ni-l înfăţişează pe turnătorul descoperit ca pe Necuratul însuşi, îmbrăcat într-un tricou în dungi, ce evocă stirpea sa marinărească, dar ne propune şi umbrele gratiilor, de după care vom vedea dacă îi dă mîna acestuia să mai behăie, peste vreo două luni. Încă, de pe grămada sa de parai şi euroi, mai poate să facă şi să desfacă acum, pentru tot ce va urma, după ce îşi termină mandatele. Văzîndu-l, cu greaţă, cum chefuieşte şi îşi lansează paraşutista, ne gîndim la o altă cugetare a înţeleptului Nicolae Iorga: „Daţi-mi mijloace de a-mi îndeplini misiunea. Îngrăşaţi-mă, zice porcul, şi atîţia oameni ca dînsul“.

(va urma)

Nicolae Popeneciu

COMENTARII DE LA CITITORI