Sanchis Gazaerian et. Comp…

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

…Cum zicea, Vâlcov fusese demn, în comparaţie cu marţafoiul de Vosganian. Care, ajuns la aceeaşi ananghie a ridicării imunităţii, pupase în deznădejde cărţulii de rugăciuni şi îşi mozolise fruntea cu mîrîstîrcuri armeneşti. Mai mare rîsul cu acest Tango Rumbalapian, Havuz Puţartezian, Sanchis Gazaerian – îşi aminti profesorul cîteva nume, demne de un… Caragialian. Da, dar dacă ar scrie aşa ceva în romanul lui (Pe care trebuie, domnule, să-l termin odată şi odată!), precis s-ar găsi vreun zevzec să-l catalogheze de rasist!

Îi ajungea ce păţise nevasta ministrului de Interne din Israel, totodată şi proprietară a ziarului ,,Yedioth Ahronot”, o anume Judy Moses, după o glumă scrisă pe Twitter: Ştiţi cum este cafeaua Obama? Neagră şi slabă!

O lună după aia, nechibzuita prezentase public scuze, temîndu-se şi de gura presei, dar şi că o va părăsi bărbatul. Ministrul era în stare să nu mai pună gura pe ghefilte-fishul pregătit de o rasistă! Deşi, la banii ei, părea puţin probabil să fi pregătit vreodată altceva în afară de cafea; controla uriaşe afaceri imobiliare prin Brazilia, în asociere cu super-potentul Söröş.

Te pomeneşti, domnule, că-l cunoaşte pe Mihai Răzvan Ungureanu! Că, şi el, tot cu Söröş…

Havuz Puţartezian et comp… Cîrcotaşii n-ar avea de unde să ştie că superb-hazoasele nume le auzise de la prietenul său din liceu, armeanul veşnic vesel, Emil Hazarian. Lui taică-su, care-l ţinea din scurt, mai ceva ca pe-o fată, îi spunea Tiranian. Iar pe maică-sa, care făcea nişte prăjiturele de te lingeai pe degete, o botezase Vanilian… Cele mai bune bancuri cu evrei nu le spun evreii înşişi? Ion Pribeagu, în fapt, Isac Lazarovici, nu înveselise generaţii întregi cu poeziile sale despre evrei?

La un rabin oarecare, de pe strada Mămulari,/Au venit odat’, pe seară, zece coreligionari./ – Rabi, se vorbeşte-n urbe, şi-n Comunitatea toată,/ Că servanta dumitale, Şlima, e însărcinată!

Ce umor nebun pe omul ăsta! Cum să nu-l iubeşti?…

Dar aşa ţin unii, domnule, să complice lucrurile! Dacă se încaieră Gigel cu Costel, şi ei, ca băieţii! Dar dacă Gigel îi dă o palmă lui Levi, gata, e rasist! Hai să fim serioşi: şi ei, tot ca băieţii! După-amiază îşi trag cîţiva ghionţi, iar seara se joacă împreună pe calculator.

Nini Marcovici, prietenul lui din copilărie, fusese singurul cu care se chelfănise la un moment dat. Dar ce bătută îşi dăduseră unul altuia! O buză spartă, un ochi învineţit, cămăşile rupte… Cît pe ce să se încaiere şi taţii – pînă atunci, cei mai buni vecini din cartier. Nu-şi vorbiseră cîteva zile, după care deveniseră nedespărţiţi. Cînd Nini, plecat în Israel după ce terminase Facultatea de Construcţii, revenea în ţară, primul pe el îl suna: ,,Ci mai faci, frăţiorul meu?”. Asta, ca asta, dar, în urmă cu cîţiva ani, îl invitase la Tel Aviv, să vadă şi el locurile sfinte. Îi cumpărase un bilet printr-o agenţie turistică, neuitînd să-i precizeze la telefon că alesese soluţia aceea doar fiindcă ,,Silviuţule, lasă că aşa costă mai puţin biletul de avion, de asemenea şi deplasările la Ierusalim, Bethleeem şi Marea Moartă. Dar sînteţi super-păziţi, ştii cum e pe aici cu problemele de siguranţă a turistului… În rest, poţi locui la mine. Am loc berechet!”.

Îl încîntase excursia, în întregul ei – şi locurile, şi oamenii. Nini îl prezentase multor prieteni de-ai lui – majoritatea, bineînţeles, avînd origini româneşti -, care nu-şi ascundeau bucuria să-l cunoască, mai toţi invitîndu-l la ei acasă. Unde, de fiecare dată, se simţise, şi la propriu, şi la figurat, ca-n sînul lui Avraam. Cea mai nostimă amintire o păstra, însă, din cu totul altă parte. Într-o publicaţie de limbă română, ,,Revista mea”, citise o declaraţie a unui medic din Botoşani, ajuns acolo nu de mult. Era, de fapt, un Drept la Replică dat unui membru al Knessetului, care ar fi dorit să mai stăvilească viitura imigrărilor din Rusia, Polonia, România şi de pe unde-or mai fi fost ele: Stai liniştit, domnule, aici venim numai băieţi deştepţi! Săptămîna următoare citise replica parlamentarului: Mai veniţi şi din ăia harnici, că deştepţi sîntem noi!

La centenarul acelui nenorocit măcel din Turcia (Metz Yeghern, Marele Rău, cum îi spuneau ei), Varujan Pambuccian, reprezentantul în Parlament al minorităţilor, declarase răspicat: ,,Primul stat care, în 1915-1916, a primit cu braţele deschise familiile armeneşti sinistrate a fost România!”.

Tot de la prietenul Emil Hazarian mai aflase că foarte multor orfani armeni, cărora n-aveau cum să le mai identifice familiile (arseseră aproape toate arhivele; păi, ce, numai la noi?! Cînd, ba cu un incendiu, ba cu un tocător de hîrtii, dispăruseră atîtea dosare, atîtea urme…), autorităţile le dăduseră numele de Martirosian. La 100 de ani după acea nenorocire, încă mai vedea la televizor – pe la diferite concursuri de haltere sau de judo, unde armenii erau tari de tot – cîte un Martirosian. Oamenii îşi păstrau cu străşnicie numele, tocmai pentru ca Istoria să nu uite! Tot aşa cum cehii nu vor astupa niciodată găurile lăsate de gloanţele sovietice, în august 1968, pe faţada monumetelor arhitectonice din Piaţa Vaclav. Dar, din păcate, se părea că Istoria are memoria scurtă…

Printre cei primiţi frăţeşte în România s-o fi numărat, oare, şi armeanul Babighian, pitorescul personaj al lui George Călinescu? Negustorul de obiecte de artă, care avea obiceiul să se îndrăgostească, ,,să cadă cloşcă”, pe cîte un tablou. Motiv pentru care, atunci cînd îl vindea, discuta ferm două clauze: preţul şi, respectiv, dreptul de a-şi mai vedea periodic ,,iubita”. Dacă a doua clauză i se accepta, scădea generos din prima. Fictivul Babighian din paginile lui Călinescu era, în viaţa de toate zilele, legendarul colecţionar Zambaccian. Prieten bun cu marele scriitor, căruia îi vînduse multe tablouri, nu doar unul. Motiv pentru care îl şi vizita des la locuinţa acestuia, pe o străduţă liniştită, dintre Liceul I.L. Caragiale şi Calea Floreasca.

Pe aceste pămînturi n-a existat niciodată rasism, domnule! Poate doar acum, dacă n-o fi intrat diavolul în noi!

Avea să vizioneze şi un alt ,,film cu Stan şi Bran”: înaintea votului de ridicare, au ba, a imunităţii parlamentare, un caşalot de deputată (asta era Bran!), în chiar prezidiul înaltului for, sub ochii colegilor şi al camerelor TV, îl miruia intensiv pe puşcăriabilul Stan-Şova. Care, dragul de el, stătea blînd, precum mielul (ne)dus la tăiere.

Of-of-of!… Chiar nu mai avem deloc simţul ridicolului?

Imensa aleasă a neamului de ce n-ar fi făcut-o, din moment ce metoda funcţionase la Vosganian?! Iar apoi, dacă ,,ăia mulţi” se tîrăsc ore în şir pînă la racle, după care, obligatoriu, ori un orb începe să strige în gura mare că şi-a recăpătat vederea, ori un olog îşi aruncă dintr-odată cîrjele, luînd-o la goană peste cîmp – toate acestea erau semne sigure nu numai că trăim în Ţara Minunilor, ci şi că recurgerea, vizibil-zgomotoasă, la cele sfinte dă bine la electorat. Cam la un an odată, tot pe parte bisericească vorbind, lăcrima şi cîte o icoană, la care, imediat, dădea lumea năvală! Pe parte laică, avizierele de la blocuri lăcrimau lună de lună, cînd se afişau cotele la întreţinere. Dar pe astea, săracele, nu le băga nici dracu’ în seamă…

Caşaloata, deci, rînjea şi miruia, miruia şi rînjea. De la iconiţele pupate, foc cu foc, de generalul Iordănescu nu mai văzuse un asemenea spectacol jenant!

Generalul, domnule, îmi dădea impresia că face inhalaţii de iconiţe! Un altul, mai suspicios, îl putea bănui chiar că trage pe nas…

Ce să mai vorbim de Ilie Năstase, îmbrăcat în uniformă de general, la un meci de tenis al Simonei Halep. Pentru ca la finala Cupei, FCSB-,,U” Cluj, să o facă şi mai de oaie la proţap: venise tot în uniformă de general, dar fără chipiu, fără cravată, şi descheiat la cîţiva nasturi ai cămăşii! Cel puţin aşa apăruse la finalul meciului, cînd se fotografia cu fanii săi.

Dar, glumeţ cum e, poate doar se deghizase în general, ca Radu Mazăre, în gauleiter…

Iar Halep… Bravo ei, jos pălăria! Toată stima şi pentru părinţii care făcuseră imense sacrificii să o urce pînă unde-o urcaseră. Numai că, iată, fătuca refuzase să joace pentru România în Cupa Federaţiei din Canada, ceea ce, el unul, nu putea accepta. Nemaivorbind că schimba antrenorii mai des decît Gigi… Pardon, Gheorghe Becali, la Steaua… Pardon, la FCSB!

Apropo, domnule, ce însemna FCSB? FC Stîna Becali?!… Că într-acolo se îndreptau lucrurile…

Cum pierdea un meci, şi pentru Simona, ca şi pentru Jiji, de vină era antrenorul! Că, nu-i aşa?, el returnase nu ştiu cîte mingi în fileu, el nu avea serviciul pus la punct, tot el făcea crizuliţe aproape la fiecare greşeală, în loc să se concentreze la mingea următoare, el se accidenta alarmant de des …

Iar băiatul ăla din fruntea COSR, Petrache (trăiască ta-su’!), o desemnase deja purtătoare de drapel a delegaţiei noastre la Olimpiada de la Rio! Dar, dacă?… Lăsînd la o parte patriotismul, că nu mai e cazul să ne jucăm cu vorbele mari – astea mergeau pe stil vechi… Dacă, pînă la ora Jocurilor, Halep va cădea pe vreun loc 8-10, poate chiar 15, în clasamentul mondial? Că, uite, la Roland Garros pierduse în primele tururi, iar la Wimbledon, şi mai trist, fusese eliminată în primul tur de o sportivă din Slovacia, care nu figura între primele 100 de jucătoare ale lumii! Plus că veneau din spate, mereu-mereu, alte tenismane mai tinere şi mai înzestrate fizic… Dacă va deveni campioană a lumii vreo canotoare, sau gimnastă de-a noastră, în timp ce Halep nu va fi reuşit să învingă în vreun turneu de Mare Slam?…

De altfel, ca să rămînem în lumea tenisului, Horia Tecău nu doar cîştigase, între timp, Wimbledonul, dar avea şi ,,aspectul comercial” necesar unui purtător de drapel! Aşa stînd lucrurile, tot pe Halep o va pune Petrache să ducă steagul ţării?

Chiar dacă… nu va dori să joace nici la Olimpiadă?!

SORIN SATMARI

(Din volumul în curs de apariţie ,,Încurcă-i, drace!”)

COMENTARII DE LA CITITORI