„Sanctitatea Sa…“

in Polemici, controverse

La Editura Papyrus a apărut impresionantul volum intitulat ,,Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea şi istoria secretă a timpurilor noastre“, de Carl Bernstein şi Marco Politi. Traducerea este semnată de Ioana Albu, iar adaptarea îi aparţine Mariei Vesa Aursulesei; consultant: Ciprian Coroianu. Din Prefaţa volumului, admirabil concepută, reproducem următorul fragment, edificator pentru înţelegerea trăsăturilor definitorii ale acestei mari personalităţi a lumii creştine: ,,Rădăcinile simţămintelor sale şi ale acţiunilor pe care le-a întreprins ca Papă, atît în termenii dogmei catolice, dar şi în termenii doctrinei geostrategice, îşi aveau originea în glia Polonei sale natale. Ca tînăr, la fel ca mulţi compatrioţi de-ai săi, se cufundase în ştiinţa mesianismului polonez, potrivit căreia menirea Poloniei era aceea de Mîntuitor al Naţiunilor, care avea să se ridice, cîndva, pentru a arăta calea de urmat întregii omeniri. Timp de un deceniu, Polonia sa avea să fie creuzetul războiului rece, iar el, personalitatea ce va influenţa întreaga istorie. Aceasta este, deci, povestea lui“.

Papa Ioan Paul al II-lea (Carol Wojtyla pe numele său) a intrat, în istoria universală, pe de o parte, ca reprezentant al unei importante forţe – catolicismul – cuprinzînd peste 1 miliard de credincioşi, de pe toate continentele lumii, şi, pe de altă parte, ca om politic, foarte dotat în această privinţă, abil şi intransigent. Acţiunile pe care le-a desfăşurat în această calitate au vizat lupta împotriva dictaturii sovietice, toate demersurile sale beneficiind de ajutorul intern şi extern al slujitorilor Sfîntului Scaun. Însă marea lui abilitate politică s-a evidenţiat prin modul în care a reuşit să obţină sprijinul, substanţial, al SUA şi al Vestului european – principalele forţe care s-au aliat în lupta împotriva celor ce au generat odioasa Cortină de Fier. În acest sens, capitolul ,,Imperiul se clatină“, din lucrarea dedicată Papei Ioan Paul al II-lea, ar trebui să fie aprofundat de orice istoric, de orice politician şi, de ce nu, de orice intelectual autentic, conştient de pericolul pe care l-a reprezentat, în această parte a lumii, ,,tăvălugul creat de Lenin şi, mai ales, de Stalin“. Din capitolul ,,Un Păstor universal“, în care ne este prezentat, mai cu seamă, umanismul christic al lui Ioan Paul al II-lea, reţinem un fragment grăitor: ,,În perioada pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea (1978-2005), Biserica Catolică i-a sanctificat şi i-a beatificat pe eroii creştini, într-un ritm impresionant. În cei aproape 2.000 de ani ai Bisericii, numai 3.000 de oameni, bărbaţi şi femei, au fost calificaţi pentru sfinţenie. În cei 15 ani ai pontificatului său, Papa Paul al VI-lea declarase 72 de sfinţi. La mijlocul anilor ‘90, Ioan Paul al II-lea beatificase peste 700 de bărbaţi şi femei (mai mult ca oricare alt Papă), declarînd, totodată, peste 300 de sfinţi. Pînă la alegerea lui Carol Wojtyla ca Suveran Pontif, pentru fiecare dintre persoanele beatificate, Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor trebuia să certifice două mari miracole, cel puţin; Ioan Paul al II-lea, însă, a coborît grila la un singur miracol“. Un merit deosebit al său l-a constituit apropierea de toate confesiunile, dar mai cu seamă de religia mozaică şi de cea musulmană. Apoi, pentru prima oară în Istoria Bisericii Catolice, el a condamnat marile greşeli ale Papalităţii, săvîrşite de-a lungul veacurilor, şi anume: Inchiziţia, indulgenţele şi transformarea religiei catolice într-o ideologie terestră, imperialistă, în totală ,,disonanţă“ cu învăţăturile Mîntuitorului nostru, Isus Christos. Procedînd astfel, Suveranul Pontif a întărit sensul cuvintelor: ,,Religia noastră este o religie a păcii şi a iubirii“.

Un capitol răscolitor al cărţii citate este, fără îndoială, cel intitulat ,,Prăbuşirea comunismului“. Rezonanţele eufoniilor slave ale lui Ioan Paul al II-lea se conturează în fragmentul următor, în care sînt redate cîteva dintre mărturisirile sale: ,,Aş fi extrem de bucuros să vizitez Uniunea Sovietică, Rusia, să-i întîlnesc pe catolici şi nu numai pe aceştia, să vizitez lăcaşele voastre sfinte, care sînt pentru noi, creştinii, o sursă de inspiraţie… Vedeţi, eu nu cunosc bine Europa de Est, eu însumi sînt un slav din Vest. Nu am cunoscut niciodată acele oraşe care existau în Polonia înainte de război şi care, acum, sînt parte a Uniunii Sovietice. Mă refer la Lvov şi Vilnius. Însă mi-ar face mare plăcere să mă întîlnesc cu voi, în mod special, şi să simt ceea ce eu numesc «geniul Estului»“. Capitolul final al cărţii – ,,Un Papă furios!“ – ne atrage atenţia asupra luptei pe care Ioan Paul al II-lea a purtat-o împotriva celor care confundă politica lumii cu oportunismul, cu setea de parvenire şi chiar cu crima şi imoralitatea iezuită, din orice domeniu al societăţii. Iată cîteva citate memorabile din însemnările Papei: ,,Un capitol dureros, scria el, în care fiii Bisericii nu reuşesc să se întoarcă deloc cu mintea deschisă spre căinţă este modul în care catolicii, cu precădere în anumite secole, au consimţit la metodele de intoleranţă şi chiar de violenţă, în slujba adevărului. (…) A ne gîndi la atenuarea împrejurărilor istorice nu scuteşte Biserica de datoria de a suferi profund pentru slăbiciunea atîtor fii ai ei, care i-au desfigurat înfăţişarea. (…) A venit vremea să ne căim; fiecare creştin ar trebui să adere la cuvintele înţelepte ale Conciliului Vatican II: «Adevărul nu poate fi impus decît prin forţa adevărului însuşi»“. Meditînd la toate acestea, parcă-l revăd pe acest om providenţial al umanităţii şi al creştinătăţii, ,,în umbrele serii, plutind deasupra procesiunii mistice, la fel ca Osiris pe corabia sa, îndreptîndu-se spre Apus…“.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI