Sankt-Petersburg şi Bucureşti

in Polemici, controverse

Relaţiile româno-ruse, descrise de un scriitor francez, prieten de odinioară al românilor

Raporturile ruso-române formează o tragi-comedie pe care am putea-o împărţi în trei acte cu prolog şi cu epilog. Iată cum s-ar desfăşura scenariul care rezumă cele mai izbitoare dintre cele nouă invazii ruseşti din 1711, 1739, 1769, 1792, 1806, 1829, 1848, 1853 şi 1916:

Prolog: Ţarul Petru cel Mare, care se intitulează „monarh al ruso-grecilor”, soseşte la Iaşi, unde este primit cu cele mai vii demonstraţii de bucurie de către populaţia care, pentru prima oară, vedea un prinţ ortodox puternic luîndu-i apărarea împotriva necredincioşilor. La ospăţul de onoare oferit de ţar, boierii moldoveni fac cunoştinţă cu şampania, numită „vin franţuzesc”; înşelaţi de dulceaţa ei, se rostogolesc sub masă. Ruşii profită imediat de această situaţie şi îi jefuiesc pe boierii români în timpul somnului.

În pauză, vom putea citi pe ecran această savuroasă proclamaţie a Marii Ecaterina: „Moldovenii sînt invitaţi să se grăbească să vină în ajutorul armatelor imperiale, pentru a deveni demni de nepreţuita binefacere care le cade din cer într-un chip atît de neaşteptat”.

Actul întîi: La Erfurt. „Maiestatea-sa Împăratul tuturor Rusiilor, nemaiavînd nici o nădejde de a obţine garanţii suficiente pentru persoanele şi bunurile locuitorilor din Moldova şi Valahia, uneşte aceste două principate cu imperiul său”. Această bunăvoinţă nu dă toate roadele, căci Poarta i se opune cu armele. Totuşi, Rusia îşi anexează o provincie românească vecină: Basarabia. „Armata rusă, spune Mériage (călător francez în Ţările Române, la începutul Secolului al XIX-lea – n.a.), a devorat în aşa măsură această ţară, încît la începutul lui 1819 ea nu mai oferea decît imaginea unui deşert, iar ruşii erau siliţi să-şi procure hrana şi proviziile din ţările de la nord de Nistru”. Armata rusă e întreţinută pe cheltuiala Principatelor. Miloradovici, Kutuzov, Şciceakov fac să curgă contribuţiile de război şi cer milioane de piaştri. Aceşti bani sînt aproape în întregime cheltuiţi pe chefuri. „Averile furate, spune Xenopol, erau risipite şi aruncate în vînt în ciocnit de pahare şi strigăte de veselie, chiar sub ochii poporului jecmănit”. „Pe unde treceau armatele ruseşti, gemea pămîntul”, spune cronicarul Zilot. Binefăcătorii ruşi îşi plătesc cumpărăturile cu moneda falsă impusă de ei.

La căderea cortinei, vom vedea Divanul Valahiei silit să-i trimită generalului Kutuzov o scrisoare de mulţumire cuprinsă într-o bogată lădiţă, drept mărturie a recunoştinţei acestei provincii.

Actul al doilea: Războiul ruso-turc din 1877. Prinţul Carol I al României îi oferă Rusiei, împotriva Porţii, ajutorul, care este refuzat de Gorceakov (ministrul rus de Externe între 1856 şi 1882). Garda imperială îşi aşază tabăra pe Dunăre. Între timp, armata rusă, pusă în pericol la Plevna, e obligată să cheme în ajutor mica armată română, care-i hotărăşte victoria. În chip de mulţumire, Rusia anexează cele trei judeţe din Basarabia, care le fuseseră înapoiate românilor în 1856 şi, în ciuda protestelor lor, le impune schimbul cu Dobrogea, cerînd totodată, pentru mai mulţi ani, libera trecere a armatelor ruseşti pe teritoriul românesc.

Actul al treilea: Războiul din 1914. România, uitînd păţaniile precedente, vede cu bucurie sosind o armată rusă deloc dezorganizată, deloc înfometată şi fără arme, cum ne-a plăcut să spunem, ci dimpotrivă, minunat echipată, perfect aprovizionată, nelipsindu-i nimic. Din nefericire, această armată rămîne cu arma la picior şi contemplă fără să se mişte, din decembrie 1916, invadarea teritoriului şi căderea Bucureştiului. Cum a scris fără ocol comisarul Polivanov, „nenorocirile româneşti nu dăunau cu nimic planurilor şi intereselor imperiului rus”. Mitralierele trimise de aliaţi României sînt reţinute la Petrograd de Protopopov şi instalate pe acoperişurile caselor. Începînd cu 1917, bolşevismul izbucneşte în armata rusă, şi românii trebuie să apere în acelaşi timp frontul împotriva germanilor şi spatele contra aliaţilor lor sovietizaţi. La prima veste de la Brest-Litovsk (Tratat încheiat, în 1918, între Puterile Centrale şi Rusia sovietică, prin care aceasta pierde Polonia şi Ţările Baltice – n.a.), generalul Şcerbaciov semnează pacea, nu numai pentru armatele ruseşti din România, ci pentru întreg frontul românesc, iar generalul Kornilov se întoarce în Rusia, cu fanfara în frunte. Tezaurul românesc, alcătuit din aurul Băncii Naţionale, din comoara muzeelor, din argintărie, din bijuterii şi din valori ale unor persoane particulare, trimis la Moscova, este pus în siguranţă în pivniţele Kremlinului, unde e confiscat de bolşevici. România îşi aduce aminte atunci, cam tîrziu, de cuvîntul lui Edgar Quinet: „Prietenia Rusiei a fost mai funestă pentru România decît ostilitatea tuturor celorlalte popoare la un loc”.

Epilog: Douăzeci de ani mai tîrziu. România reia, în cursul iernii 1935, relaţiile diplomatice cu U.R.S.S. Podul-frontieră peste Nistru, de la Tivnia, singura cale de comunicaţie între cele două ţări, este restabilit şi se scot din apă vagoanele şi tablierele ce rugineau acolo din 1918. Stalin declară că va restitui tezaurul românesc. Şi, într-adevăr, Dl. Ostrovski, primul-ministru plenipotenţiar al Sovietelor, aduce cu mare pompă la Ministerul Afacerilor Externe din Bucureşti acest tezaur, care ocupă acum o valiză; scoate din ea etalonul de platină al metrului şi balanţa… Fotografii dau năvală, îşi încarcă bateriile; clişeele lor, apărute a doua zi în toată presa, fixează un tablou istoric: Dl. ministru rus, cu metrul lui în mînă, surîzîndu-i D-lui secretar general român, înarmat cu balanţa.

Să dorim, pentru binele României, ca Rusia să fi renunţat definitiv la speranţa de a vedea fluturînd pe Sfînta Sofia vulturul cu două capete, dintre care unul este un ciocan şi celălalt o seceră.

PAUL MORAND (1936)

COMENTARII DE LA CITITORI