Săptămîna pe scurt

in Săptămîna pe scurt

– Atac frontal la instrumentul gîndirii

– Spitalul de psihiatrie

-Multilingvistele e împotriva Unirii (sanchi!)

– Păpuşa şi teroriştii

– Oameni de bine

– Legea salarizării pudice

– Sfîrşitul lumii se amînă

– Cele mai frumoase balcoane

– Secretul întemeierii Moldovei

–  Un cercetător indian vrea să introducă contracepţia la bărbaţi. O injecţie cu gel de polimeri, care ar costa doar 10 dolari, ar pune cu botul pe labe spermatozoizii. O altă injecţie ar readuce lucrurile la normal. Alo, balamucul! Tataia nu mai poate să tragă la poartă şi vrea ca toată echipa să-şi bage autogoluri. Înţeleg că, la cei 76 de cotolani, instrumentul gîndirii nu mai funcţionează la parametri optimi, dar de ce nu ne laşi pe noi, ăştilalţii, să ne ducem crucea (mă rog, Coloana Infinitului) pînă la capăt?

– Continuă distrugerea Deltei Dunării. Gunoaiele politice sufocă aluviunile.

– Accidentul feroviar din judeţul Hunedoara, în care şi-au pierdut viaţa cei doi mecanici, a rămas doar o ştire de ziar. Adevăraţii criminali, cocoţaţi în prepeleacul puterii, îşi văd mai departe de treburile murdare de la Transporturi.

– Atentatele barbare asupra oamenilor nevinovaţi continuă cu şi mai mare înverşunare, din Suedia pînă în Rusia. Pînă şi asupra echipei Borusia Dortmund a existat o tentativă! Crima a devenit o modă care i-a înrobit nu numai pe militanţii anumitor idei fixe, ci şi pe dezaxaţii fără nici o cauză. Planeta a devenit un imens spital de psihiatrie.

–  O mîncătoare de şaormă cu de toate, direct de sub şaua calului unuia Marton Arpad, a fost singurul parlamentar care a votat împotriva sărbătoririi Unirii Basarabiei cu România, eveniment petrecut la 27 martie 1918. N-am reţinut numele acestei fufe, care se dă defutată de Covasna, din care cauză a luat-o razna. Ce-ai, fă, matracuco, cu România? Eşti proastă, sau te prefaci? Că devreme acasă am înţeles că nu eşti. Tu ce înţelegi prin unire? Că trebuie să te crăceşti cu un picior la Bucureşti şi cu celălalt la Budapesta, ca să treacă trenul de joi după Miercurea Ciuc prin tunelul groazei? Vezi că nu ne place deloc poziţia ta, sîntem verzi de supărare. De ce sîntem noi, românii, vinovaţi că Motanul Arpad dă buleală? Tot eşti tu politoloagă multilimbistă (parcă aşa se numesc astea cu limba despicată?), ia problema în mîna proprie şi personală şi linişteşte-te, că altfel te înscriem în alianţa BINE, tot bîhîie de curve.

–  Rromânca rănită în amorul propriu de uzbekul din Stockholm este o păpuşă: Păpuşa Ciuraru. De profesie fără, trăieşte din cerşit, ca orice ambasador al României prin nordul Europei. La cei 83 de ani ai săi, nu cred că-i mai arde nici de cerşit, dar trebuie să execute ordinele nepoţilor. Nici nu ştii care-s mai ticăloşi; nepoţii care o trimit la cerşit, sau teroriştii care au vizitat-o la locul de muncă?

– Dar, vorba Păpuşei, care a dat naştere la 12 sperietori de porumbei: ,,Viaţa merge înainte, mîncaţi-aş portofelul! Dacă-i dai babei un euro, domnule reporter, îţi ghicesc de buba mînzului, de mîncărimi, de băutură, de curvăsăreală. Dacă nu-mi dai, ţi-o aduc la aşternut pe Zoe Petre, că puterile mele e mari. Eu am deviat camionul cu uzbekul, eu ţi-aduc şi basculanta. Să te văd pe unde scoţi microfonul ca să transmiţi cum s-a cocoşat haxa Pămîntului”.

– Fostul derutat Cristian Rizea şi un alt candidat din partea PTRU la recentele alegeri au mîncat, au băut şi au rumegat pe daiboji la un hotel din Vaslui, respectînd tradiţia locului. Gaura produsă patronului, care dădea pe caiet pînă şi periculoasei specii a politrucilor, ar fi de 10.000 de euro. Cu banii ăştia îmbăta toată partea bărbătească a Vasluiului, timp de trei zile, sau ar fi putut oferi un aperitiv părţii feminine. Acum plînge în faţa camerelor de luat vederi. Dar e tîrziu, oamenii de bine s-au cărat spre Bucureşti, căutînd alţi proşti de care să rîdă.

–  Legea salarizării pudice, sau cam aşa ceva, a stîrnit ceva patimi în societatea noastră multilateral depravată. Dincolo de grilele care par mari (par mari acum, dar se vor aplica progresiv, în 5 ani, şi atunci nu vor mai părea atît de mari, mai ales că în 2022 se apropie scadenţa trecerii la euro, deşi, cu siguranţă, ne vom afla tot la 10 ani-lumină în urma salarizării din UE!), o asemenea lege era absolut necesară, ca să ştie şi tînărul bine pregătit profesional dacă merită să intre în sistemul bugetar. Şi dacă la baza aplicării actului normativ stau şi nişte principii corecte, o să fie bine. Dar legea salarizării, singură, nu e suficientă. Ea trebuie dublată de legea bunului-simţ în privinţa angajărilor în sistem. Să nu devină cumva instituţiile statului depozite de deşeuri politice, în care să fie înghesuiţi copii, nepoţi, naşi, fini, cumetri, amante, striperi şi alţi oameni de ştiinţă relativă. Dacă criteriul valoric nu va înlocui criteriul politic, atacul la jugulara bugetului va fi pe cît de inutil, pe atît de fatal.

–  Am uitat să vă spun: pe 19 aprilie vine sfîrşitul lumii. Dacă nu mai citiţi acest număr de ziar, înseamnă că a venit. Dacă-l citiţi, iar aţi luat ţeapă…

–  Zicea Elena Udrea, studenta la teologie, în Săptămîna Patimilor: ,,Eu n-am dat în gît, numai am primit”. Aşa o fi fost. Ea ştie cel mai bine. – O nouă modă face ravagii: adolescentele în flăcări îşi scrijelesc numele pe Coloana Infinitului. Le înţelegem neliniştile, dar parcă prea ard etapele!

– Încă nu ştim cine a cîştigat concursul pentru cele mai frumoase balcoane, iniţiat de Primăria Capitalei: Olguţa Vasilescu, Gabriela Vrînceanu-Firea, Carmen Dan… Oricum, favorit era domnul Andrei Pleşu. – În sfîrşit, cronicarul Adi Sfinteş a descoperit secretul întemeierii Moldovei. Cutremuraţi-vă!

– ,,Că moldovenilor le pică greu fisa, cînd le pică, nu trebuie să mai mire pe nimeni, deoarece în privinţa lor lucrurile au decurs domol încă de la început. Păi românaşii ăştia mai dulşi decît fierea nu s-au născut dintr-o dată, ca oamenii obişnuiţi, cît de cît sănătoşi la diblă, ci au preferat s-o facă în două reprize, cu ghinişorul. Şi cred că nu s-ar fi impacientat nimeni dacă evenimentul nu s-ar fi produs nicicînd, cunoscută fiind pe tot mapamondul lumii, de la Huşi şi pînă la Galaţi, celebra lor înclinaţie spre lenea filosofică. D-aia şi zicea analistul lor numărul unu, Cristian Popescu-Tîndală, că «moldovenii fierb în suc propriu fără să dea în clocot, deoarece la ei fierberea se numeşte fermentaţie, din cauza numeroaselor podgorii ce-şi iţesc cu obrăznicie podoabele de sub colinele domoale ca un mers de fată mare, urmărită prin binoclu de marţienii din pădurea comunală». Dar cum Dumnezeu, drăguţul de El, se gîndeşte la toate cîte le-a lăsat pe lume – în halul în care le-a lăsat-, i-a inventat pe maramureşeni ca să-l contracareze pe Belzebut, tatăl legitim al maghiarilor şi al tătarilor de pretutindeni. Că numai astfel, împins de la spate conform hotărîrilor Consiliului Europei, a descălecat Dragoş în nordul Moldovei. Gîndul lui, acelaşi cu-al lui Ludovic de Anjou, regele maghiar, era să facă o marcă de apărare împotriva tătarilor, care din cauze genetice jefuiau cu o frecvenţă înduioşătoare şandramaua denumită generic Ungaria. Ungurilor nu le convenea deloc situaţia, fiindcă erau învăţaţi să fure, nu să fie jefuiţi, şi nu li se părea corect ca agoniseala pe care o şmangliseră de la valahi să ajungă la mongoli. Lor nu le plăcea să-i deranjezi nici cu o floare, deşi muntenii le trimiteau regulat, pardon de expresie, după bătălia de la Posada, bucheţele multicolore de coada ursului, gheara găinii, limba vacii şi mirarea ţigăncii. Metodele clasice de prăduire pe care le foloseau urmaşii lui Attila, care subtilizau într-o tăcere mormîntală oul transilvan de sub cloşca valahă, ori cele desăvîrşite de politicienii români în procesul de devalizare a băncilor păreau copilării pe lîngă tehnica tătară. Păi, dragii moşului, ăştia cînd îşi aprindeau ţigara, dădeau foc întregii Ungarii, de le frigeau locuitorilor frumoasei ţări carnea de sub şei, pe care o făceau şniţele cu cai cu tot. Că mongolii asta ştiau, asta făceau. Ei n-auziseră de carduri, credite, corectitudine politică, euroregiuni, autonomie teritorială şi alte noţiuni ce definesc furăciunile din – vorba vine – lumea civilizată. Singurii care ar fi putut rivaliza cu hoţii de tătari ar fi fost cei 15.000 de specialişti dar, din fericire pentru urmaşii lui Ginghis-Han, pe la 1352 nu se născuseră. Nu se născuseră toţi, să nu mă înţelegeţi greşit. După ce aplicau metoda «Kossovo», aşa-i ziceau ei, supuşii «Hoardei de Aur» se cărăbăneau acasă luînd cu ei bunuri de larg consum (băutură, haleală, femei), pentru a nu se plictisi pînă la următoarea ieşire. Tocmai în scopul acesta se aşezase Dragoş la Baia, încercînd să pună o piedică în calea uitării mongolilor, lucru care i-a făcut pe strănepoţii lui Batu-Han să rîdă mînzeşte. Trebuie să vă mărturisim că voievodul maramureşean era simpatic foc, ziceai că-i Popeye Marinarul la bătrîneţe, şi lumea îl iubea nevoie-mare, în sondaje stătea căţărat mai ceva decît tovarăşul Ion Ilici Iliescu. Avea însă şi un defect: se dăduse cu ungurii, din care pricină şi-a pierdut din popularitate. Mai întîi, moldovenii l-au coborît în sondaje pînă la nivelul lui Emil Constantinescu, după care, la numai doi ani de la descălecare, în 1355, l-au condus cu delicateţe pe ultima turnantă, aşezîndu-l cu grijă într-o cutie mirosind poetic a răşină, la numai doi metri sub nivelul toporaşilor, brebeneilor şi al altor flori înşelătoare, cîntate cu atîta jale de Freddy Mercury. Copchilu’ decedatului voievod n-avea sînge-n el nici cît o muscă beţivă, aşa că a continuat slugăreala la unguri pînă în 1359, an în care a avut marele noroc să treacă graniţa în Rai (sau în Iad, sursele istorice sînt neclare, din cauza dezorientării catolice a defunctului) înainte de vizita lui Bogdan din Cuhea, alt maramureşean, însă din altă făină, odată ce era în dizgraţia lui Ludovic de Anjou, care-l catalogase, cu tupeu, «infidel notoriu», fiindcă nu-l recunoştea de stăpîn. Ajuns după «Veşnica pomenire», Bogdan îl cafti bine pe Balc, fiul mortului, după care îi puse la respect pe tătari. Ludovic se încăpăţînă să mai întreprindă cîteva expediţii împotriva lui Bogdan, încercă să-l combată cu oastea, dar zadarnic, că moldovenii, matoli tot timpul, cădeau grămadă peste ei prin Carpaţii Orientali şi-i zdrobeau fără milă. D-aia regele maghiar fu nevoit să constate faptele, îl împroprietări pe Balc cu moşia lui Bogdan părăsită în Maramureş şi nu mai insistă cu întinsul corzii, fiindcă-i era cunoscut defectul moldovenilor de a face urît la beţie. Păţania predecesorului său cu valahii constituia o pildă atît de vie, că nu putea să treacă peste învăţămintele pe care şi le însuşiseră temeinic străbunicii lui, atîţi cît mai rămăseseră în stare de funcţionare după reality-show-ul de la Posada. Aşa se face că la 1365, cînd s-a făcut galben ca ceara Bogdan-Vodă, Moldova era o ţară independentă şi o durea în freză de toată lumea, că nimeni nu mai putea să-i schimbe măreţul destin istoric pentru care se şi autoinventase cu atîta greutate. Şi cum vremurile îi erau prielnice, îi dădea mîna să fie fericită. Că Moldova n-avea nevoie pentru trebuşoara asta decît de niţeluş vin, cît de negru se poate, şi de «şeva, şeva telenovele de Ion Creangă. Cît di multe dacî se poati – ziceau moldovenii cu adoraţie – cî minte aşa di frumos!…»”.

– Ştiţi cum a apărut bourul pe steagul Moldovei? Nu? Mare ruşine. Ia fiţi atenţi acilea! * ,,Zic unii, mai familiarizaţi cu dedesupturile izvoarelor isterice, că mergînd alandala prin munţi, Dragoş se lupta din greu cu arşiţa provocată în pieptu-i atoatecuprinzător de tradiţionala palincă de pere motrune. Căută cu disperare o apă minerală contrafăcută. Nu găsi, aşa că se afundă în rîul care se prelingea pe la picioarele lui, precum şarpele cu ochelari măgurenesc. Cînd ieşi, umflat ca un broscoi, îşi strigă căţeaua: «- Moldiana! Moldiana!». Aceasta veni iute, însoţită de un zimbru fioros, care se pare că o plăcea mult căci, în faţa voievodului, o luă în coarne, o străpunse bine şi o aruncă cît colo, în iarba jilavă. Dragoş asistă cum însoţitorii săi îşi înfipseră suliţele în trupul greoi al fiarei şi, după ce o văzu în genunchi, o lovi năpraznic cu buzduganul, de a văzut stele verzi. Că scula era confecţionată din cel mai bun oţel, şi îi reveni în bostan cu putere. Cînd se deşteptă, constată că îi sărise o doagă în rîu. Nu încercă să o recupereze, că nu dădea importanţă amănuntelor de genul acesta: «- Tot aia e, ce, e prima care-mi sare? Mai rău îmi pare rău de Molda, că n-a fost fată mare, scria poezii ciudate (zicea că sîntem un popor vegetal, auzi vorbă la dînsa?), şi ungurul îmi dădea diurnă şi pentru ea. D-aia decretez ca apa asta curgătoare să se numească, spre veşnica ei pomenire, Moldova. Şi ţara, aşijderea. Asta-i damblaua mea de pe urmă fiindcă, după frecvenţa cu care-mi sar doagele, nu mai rezist prea mult pe aici. Aşadar, aveţi grijă cum mă ridicaţi în slăvi, că altfel întorc foaia şi am să imprim capul zimbrului pe stema ţării, să ştie viitorimea ce-am vrut să fac eu din moldoveni şi nu mi-a ieşit…»”. –  Promouşăn: Fiţi pe fază, că în capitolul următor o să aflaţi cum s-a întors lumea cu fundul în sus. În timp ce fetele prind gustul politicii, turcii apar timizi la Dunăre. Dar conducătorii românilor – ce credeţi că făceau? Ce să facă, săracii, decît parale! Băteau primii bani româneşti, ca să aibă de ce rîde, şaisprezece secole mai tîrziu, Gudur Isărescu…

CONTELE DE MONTE-CRISTO

Săptămîna pe scurt

 

COMENTARII DE LA CITITORI